La un moment oarecare de la cumpăna dintre secole, declaraţia că nu te uiţi niciodată la televizor a încetat să mai fie la modă. Doar din partea oamenilor care lucrează în televiziune - mai ales a acelora care scot cei mai mulţi bani din ea - ne mai putem aştepta acum la astfel de declaraţii. "Nu e nimic de văzut" a rămas, poate, o mantră naţională, auzită în milioane de case în fiecare noapte, dar este rostită cu un fel de afecţiune şi, în plus, mai des decît altădată, acum chiar este ceva de văzut. Poate chiar ceva splendid. Sau pur şi simplu irezistibil de absurd.

Filmele sînt pentru puştani,

televiziunea - pentru adulţi Dar unele oiceiuri mor mai încet decît altele: criticii de televiziune sînt în continuare întrebaţi adesea dacă aspiră să devină critici de film, ca şi cum asta ar fi un fel de mare promovare. Nu, ar fi o retrogradare. Ar însemna să fii scos dintr-un mediu care bate tactul după pulsul naţional şi să fii expediat într-un mediu care, cu tot succesul său financiar, a reuşit să ajungă la o remarcabilă lipsă de relevanţă socială. Care filme? Filmele sînt pentru copii. Pentru adolescenţi. Pentru tinerei. Televiziunea este pentru adulţi. Sau, cel puţin, adulţii au şanse mult mai mari de a găsi ceva interesant la televizor, decît la megaplexul din zonă. Oscarurile sînt oferite de Academia americană de arte şi ştiinţe ale filmului, dar acum e vorba mai mult despre ştiinţă decît despre artă. E vorba despre masturbare tehnologică, şmecherii gratuite, cascadorii şi efecte speciale. Anul trecut, compania Sony a lansat cu mîndrie un film de animaţie computerizată, Final Fantasy, fără nici măcar o fiinţă omenească pe ecran (sau în sălile în care a rulat). La televizor încă mai găseşti oameni. Şi dramă umană. Material provocator, îndrăzneţ - într-un cuvînt oribil, brici. La televizor, briciul taie tot timpul, dar la cinema, doar din cînd în cîn