De cîteva zile a dispărut şi ultimul motiv pentru care voiam să emigrez în Statele Unite. Ce spuneţi? N-a căzut guvernul? Să lăsăm răutăţile! În cazul meu, cel puţin, fericirea s-a obişnuit să apară la un preţ mult mai modest chiar decît costul schimbării unui taburet la Palatul Victoria. E un eveniment care nu presupune mişcări de stradă, ci doar de masticaţie. N-are orientare ideologică, doar gustativă. N-ajunge în cărţile de istorie, însă se mulţumeşte cu posteritatea celor de bucate. În sfîrşit, nu vă mai fierb: la Mall în supermarket a băgat salsa mexicană şi tortilla chips! E un fel de mîncare cu care m-am întîlnit prima oară peste Ocean: chips de porumb, pe care îi întingi într-un sos de roşii cu ardei iute. La cerere, foarte iute - de cade mexicanul de pe cal şi dă cu căciula de pămînt, vorba lui Creangă. Cînd am văzut marfa pe raft, primul gînd a fost c-au mai apărut nişte piraţi care întinează numele sfînt al salsei. Nu vă miraţi: în Bucureşti e cel puţin un restaurant tex-mex nedemn de acest nume, care - blasfemie! - vinde ardeiul iute de Ciorogîrla drept ardei Jalapeno*...! Dar nu, salsa mea era în regulă: iubita (căutata, divinizata altădată) emblemă "Made in USA" era la locul ei. În prima zi am mîncat numai asta - citind, pe Internet, veşti de pe Drudgereport, The Onion şi scripturile de la talk-show-ul lui David Letterman (un fel de Călinescu mai slab şi targetat pe clasa mijlocie americană, subclasa baby-boomers). Cine s-a enervat deja e liber să consulte, încă o dată, titlul articolului. Dar să revenim: a fost nevoie de zece ani pentru acest import. Zece ani în care suma de aproape doi dolari (60 de mii de lei) pentru un borcănel cu sos a ajuns aproape suportabilă pentru cîţiva români. În aceeaşi măsură, a trebuit un deceniu pentru ca destui dintre noi să fi aflat de salsa şi tortilla chips sau - atenţie! - să fie dispuşi să încerce o mîncare