Riscul istoricizării Se spune şi se acceptă ca o evidenţă că una dintre trăsăturile cele mai originale ale tradiţiei ebraice şi mai ales creştine stă în concepţia lor despre timp. Spre deosebire de elenism, spre deosebire de tradiţiile orientale, cu nesfîrşitele şi somptuoasele lor cicluri de generare, distrugere şi regenerare a lumilor, timpul e aici liniar, e puternic orientat dinspre un unic început către un unic sfîrşit. Timpul are, deci, un sens. Pornind de la geneză şi îndreptîndu-se către apocalipsă, timpul este aici o procesiune de evenimente - fiecare unic, irepetabil, aşezat pe o axă orizontală; e o succesiune asupra căreia nu se mai poate reveni. Soarta lumii, soarta omului şi a fiecărui om în particular se joacă aici o singură dată. Timpul ebraic şi mai ales creştin este un timp care face cu putinţă istoria: nu numai istoria sfîntă şi salvatoare (die Heilgeschichte), ci, ca o tîrzie consecinţă, chiar istoria aşa cum este ea concepută de timpurile moderne şi actuale. Un asemenea tip de temporalitate, liniară, nereiterabilă, orizontală, face cu putinţă gîndirea devenirii noastre ca istorie. Pe un asemenea tip de temporalitate, spune printre alţii H.-Ch. Puech (Temps, histoire et mythe dans le christianisme des premiers siècles), s-au putut elabora încă din primele secole filozofii, mai precis, teologii creştine ale istoriei, dintre care citează mai ales pe cea a lui Irineu al Lyonului (sec. II) cu al său Adversus haereses. Revelaţia lui Dumnezeu se face în timp şi în istorie şi ea are loc o singură dată în mod desăvîrşit: la întruparea Fiului lui Dumnezeu. Prin acest act, el împlineşte sau "recapitulează" toate prefigurările sale şi tot cursul anterior al istoriei, iar, din momentul central care e întruparea, el conduce umanitatea treptat, de-a lungul timpului şi al istoriei, către starea ei finală, restaurată, mai mult, desăvîrşită. Două lucruri re