În vreme ce, la Bucureşti, un poet şi o balerină ne aduceau aminte, de dincolo, că se mai poate iubi pînă la capăt, în vreme ce atîtea şi atîtea evenimente sufocă actualitatea, la Paris preşedinţii Statelor Unite şi Franţei îşi aduceau aminte despre "sacrificiul pentru libertate al părinţilor noştri", în cel de-al doilea război mondial. Ceea ce este oarecum surprinzător. O dată, pentru că preşedintele Bush a vorbit despre acel război mai mult în capitala Franţei decît în cea a Rusiei, prin care tocmai trecuse. Apoi, surprinzător pentru că poveştile despre cel de-al doilea război nu mai sînt de mult, în societate, de interes global; pentru generaţii întregi, acest conflict este istorie - şi aproape istorie antică. Istoricul britanic Antony Beevor nu agreează această manieră de a procura uitarea - de unde şi interesul relativ mare pentru recenta sa carte despre ultimele zile ale celui de-al Treilea Reich*. Ce mai era de spus?, ne-am putea întreba. Acum, după războiul rece şi după 11 septembrie, ce lecţie s-ar mai putea trage din agonia Berlinului din 1945? (Sau, mai cinic spus, cine mai e convins că istoria ca atare oferă lecţii valide?) Beevor, cunoscut mai cu seamă drept un istoric cu mare aplecare spre detaliile militare ale conflictului, oferă aici o perspectivă diferită - dar nu atît de diferită încît să fie cu totul străină istoriei românilor şi mai ales memoriei lor: anumite detalii ale drumului soldatului Armatei Roşii către inima Germaniei naziste. Soldat a cărui sete de răzbunare - alimentată "de Stalin şi de proza inflamatoare a lui Ilia Ehrenburg", cum spune cronicarul cărţii - nici nu mai avea nevoie de alibiuri morale. Rusia a fost crunt lovită de Hitler - mai cu seamă pînă în momentul de răspîntie al Stalingradului, la răspîntia dintre '42 şi '43 - şi tocmai această durere imensă i-a motivat dorinţa de a merge drept şi repede na Berlin . Şi, mai