O specie rezistentă la intemperii apare la lumină cînd bate vînt de sărbătoare: culturnicii. Trepăduşii culturali, distribuitorii de cultură patriotică fast-food, de accesorii cu tricolor, nu numai că au supravieţuit tranziţiei, ci au şi reuşit să se adapteze lucrativ noului context. România de după le oferă o pîine de mîncat, aşa cum le oferea şi România dinainte. În cea mai mare parte a timpului, culturnicii nu ne deranjează. Îşi consumă existenţa liniştiţi în birourile atemporale ale "direcţiilor", "centrelor", muzeelor, inspectoratelor, şcolilor, revistelor culturale, ascociaţiilor patriotice etc. Citesc mult - nu cărţi, fireşte, ci doar multe ziare; scriu mult - nu articole ştiinţifice, evident, ci multă hîrţogărie birocratică. Îşi duc viaţa în registrul minor - calculează banii pentru întreţinere, se gîndesc de unde să cumpere carne mai ieftină şi un vin mai bun, îşi programează meticulos întîlnirile cu amicii. Însă, cînd se iveşte o aniversare, o comemorare, o "manifestare", o vizită de la centru, lucrurile se schimbă radical: culturnicilor le revine culoarea în obraz, freamătul activist îi apucă, simţul marii cauze îi bîntuie, un voluntarism nebănuit îi mînă de spate. Pun mîna pe telefoanele "cunoştinţelor" (acum se cheamă "sponsori" deşi cei mai mulţi dintre furnizori rămîn instituţiile şi firmele de stat clientelare), ţipă că e musai să se găsească o soluţie, ameninţă cu şeful cel mare; uită de întreţinere, de carnea de porc; se sacrifică ascetic pentru a pune la punct, o dată şi încă o dată, scenarii, regii, coregrafii, ceremonii. Aleargă cu inima la gît, pupă mîini, scutură scame; promit cu generozitate servicii la schimb, orice, "numai să se rezolve". Furtuna se potoleşte numai şi numai după ce totul "a ieşit bine". Liniştea postistorică se coboară din nou. Pînă la următoarea aniversare. Cine are proasta inspiraţie să compare stilistica "manifestări