Ca multe alte meserii şi cea de traducător a fost supusă, în ultimii ani la noi, unor presiuni şi confuzii de tot felul. Puzderia de edituri de după '89, pirateriile şi graba unora au provocat în branşă o diluare a impactului pe care îl avea altădată un nume sonor asupra destinului unei cărţi tălmăcite în româneşte. Extinderea domeniilor din care se traduce azi în România, selecţia inevitabilă a sincronizărilor, onorariile derizorii (doar scriitorii sînt mai prost plătiţi decît traducătorii) au produs o reaşezare a lucrurilor. Mai ales pentru traducerile literare, editurile mari apelează de obicei la nume mari. Impunerea unor noi nume alături de cele consacrate (Mircea Ivănescu, Irina Mavrodin, Nora Iuga, Antoaneta Ralian, Ion Roman, Constantin Abăluţă ş.a.) întîrzie însă din mai multe motive. Întîi, noile nume demne de luat în seamă se pierd - pentru cititorul normal, dar şi pentru cronicarul traducerilor, limitat de multe ori de imposibilitatea accesului la original - în noianul de nume mai mult sau mai puţin sonore. Apoi, din cauza lipsei de ritmicitate, căci (re)numele unui traducător se sprijină pe o serie de volume care se traduc în ani buni. În sfîrşit, impunerea noilor nume este decisiv condiţionată de cererea expresă a editurilor, de subvenţiile pe care acestea le primesc (sau nu) pentru o anumită carte sau de culoarul ocupat de "traducătorii casei (cărora "redactorii casei" le cunosc metehnele, întîrzierile şi cota). În acest peisaj, mai degrabă descurajant, impunerea unui excelent traducător de literatură (mai ales) engleză - Radu Paraschivescu - ar trebui să dea motive
de optimism întregii bresle. Traducerile lui Radu Paraschivescu nu s-au pierdut niciodată printre celelalte, ritmul său este unul de invidiat (cam două cărţi pe an, dacă unele n-or fi traduceri "de sertar"), iar solicitarea editurilor a fost una "naturală", traducătorul fiind
