Ce poţi să spui mai previzibil, mai banal şi, totodată, mai adevărat despre campioana mondială en titre decît că va juca, în turneul final ce începe astăzi, sub presiune, marcată de gîndul păstrării titlului şi obsedată de perspectiva că va întîlni, în fiecare meci, echipe în cel mai înalt grad motivate şi pentru care un gol în poarta lui Barthez va fi prilej de dezlănţuită jubilaţie? Sigur, formaţia Franţei nu e nicidecum prima în această ipostază inconfortabilă. Lucrurile sînt totuşi mai complicate întrucît în joc se află nu numai o reputaţie dar şi, în egală măsură, un model şi un mit. Franţa este întîia reprezentantă europeană despre care s-a spus că e o imagine vie a reuşitei brasajului etnic, cu alte cuvinte (şi ele) la modă, a reuşitei multiculturalismului ori metisajului. Pînă atunci, doar Brazilia ilustra la superlativ armonia şi virtuozitatea multirasială în fotbal, o Brazilie în care Pele stătea în chipul cel mai firesc cu putinţă alături de Garrincha, Didi de Vava, Carlos Alberto de Tostao, Zico de Mauro Silva, Bebeto de Romario şi, acum, Ronaldo de Juninho. În cazul Franţei, s-a mers pînă la a vedea în echipa reprezentativă materializarea integrării ideale. O singură dată "modelul" a cunoscut un rateu ce era cît pe ce să zdruncine încrederea în superioritatea metisajului: mare favorită la Campionatele Europene din 1996, Franţa a capotat, în finală înfruntîndu-se două echipe ale căror jucători erau, în covîrşitoare majoritate, enervant de blonzi: Cehia şi Germania. Ulterior însă, succesele Franţei plurietnice au fost atît de eclatante încît, schimbînd porecla în renume şi adoptînd o lozincă a manifestaţiilor antirasiste, presa a înlocuit formula "bleu, blanc, rouge" prin "black, blanc, beur", consacrînd intrarea sub culorile naţionale a francezilor de origine africană şi magrebină. Miză ideologică, miză mediatică dar şi, era inevitabil, miză politi