Dictatura asigura libertăţile cetăţeneşti pe două căi: interdicţiile formale şi opreliştile uzuale. Prăznuirea Paştilor nu fusese interzisă formal, ci doar dezaprobată şi descurajată. În bisericile scăpate de demolare era oficiată slujba Învierii, la concurenţă însă cu grandioasele baluri pe care organizaţiile UTM fuseseră însărcinate să le organizeze, anunţînd un repertoriu muzical infinit mai puţin sobru decît se obişnuia. Exhibîndu-şi cuvioşia cu o stridenţă contraproductivă, puternicii tranziţiei nu s-au mulţumit să reaşeze tradiţionala sărbătoare pe străvechiul ei făgaş, ostenindu-se în moduri cît mai spectaculoase să inventeze noi forme de a o celebra. Avîntul inovatorilor a ajuns în cele din urmă să capete conotaţiile unei probleme teologice: este sau nu îngăduit să se celebreze mesa pascală pe plajă, la malul mării? Dramatica întrebare nu a fost rostită într-un conclav preoţesc, ci în acel loc unde aleşii naţiunii pun la cale fericirea ei: Senatul României. Tulburătoarea întrebare a fost adusă la cunoştinţa nobililor dregători, aflători în sală prin glasul bubuitor al fremătătorului lor coleg, trecut cu naturaleţe din poziţia de părinte al odinioară faimosului cenaclu Flacăra în cea de părinte al Comisiei senatoriale pentru cultură. Indiferent de felul cum a fost primită, prin simpla ei enunţare în această ambianţă, problema transgresează teologia pentru a descinde în politic. Politica va fi şi menţionarea unui fapt evident: nimic din ce se întîmplă pe litoral nu poate rămîne străin acelui ministru care gestionează cu acelaşi dinamism infatigabil şi memoria gloriosului vampir naţional. Treburile lui pe promontoriul maritim se desfăşoară incomparabil mai paşnic decît cele de pe culmile Sighişoarei, unde împotrivirea faţă de proiectul Dracula Park s-a materializat în monstruoasa coaliţie dintre prinţul moştenitor al coroanei britanice şi preşedintele Rom