"Este (...) dreptul dlui Gorzo să nu-i placă Tarkovski,

Antonioni sau Kieslowski." Vă mulţumesc, dar este un drept de care nu m-am folosit. Am numit nişte filme care nu-mi plac. Concluzia că nu mi-ar plăcea nimic de Antonioni aţi tras-o dumneavostră. (L-am ales pe Antonioni pentru că două dintre filmele lui, Blow Up şi Zabriskie Point, sînt reluate cu regularitate la TCM, deci mi s-a întîmplat adesea să mă împiedic de ele, căutînd fericirea la televizor). În L'Avventura, proiectat în premieră la Cannes în 1960, în huiduielile unui public care - n-o să vă vină să credeţi - nu era american, ci european, Antonioni a spus nişte lucruri care nu mai fuseseră spuse pe ecran, şi le-a spus într-un limbaj nou. Dar patru ani mai tîrziu, în Deşertul roşu, alienarea devenise o poză. "Dedramatizarea" devenise o scuză pentru personajele unidimensionale. Antonioni îşi transformase actorii în nişte zombi. Priveau în gol, se învîrteau prin locuri dezolante şi dădeau bine, în timp ce spectatorul admira utilizarea culorii şi a spaţiului şi încerca să se convingă că filmul are ceva de spus despre "efectele industrializării", sau despre "nevroza bombei", sau despre mai ştiu eu ce. Blow Up este plimbarea unui moralist plictisit prin Londra veselă a anilor '60, cu oprire la fiecare nefericit de detaliu care s-a lăsat convins să simbolizeze ce vrea Antonioni (în esenţă e vorba despre caracterul iluzoriu al acestei veselii, dar filmul e ca un pom de Crăciun în care poţi agăţa orice interpretare), cu un început de thriller care e lăsat de izbelişte, nişte mimi care să ne amintească, în caz că am uitat, că sîntem într-un film de artă, şi o Vanessa Redgrave care, cu eforturi eroice, reuşeşte să fie singura persoană vie din distribuţie. Aceste filme au fost cîndva ultimul răcnet în materie de cinema de artă. Spre deosebire de L'Avventura, ele au îmbătrînit prost. Punîndu-le pe acelaş