Pretutindeni în lume salariaţii duc o luptă de clasă specifică şi anume împotriva clasei patronilor, urmărind să-i smulgă acesteia, prin greve, manifestaţii de stradă şi alte forme clasice (fireşte, de la clasă!), salarii mai mari, promisiunea certitudinii locului de muncă, condiţii mai bune de lucru, un număr mai mic de ore prestate în cadrul aceluiaşi salariu etc., în timp ce corpul legislativ face eforturi să dea legi mai bune, iar executivul se străduieşte să le aplice sau să le aducă la zi, spre a da satisfacţie pe cît posibil şi caprei, şi verzei. La noi, dat fiind că privatizarea întîrzie nepermis de mult, proletariatul care, spre deosebire de mica proprietate, naşte zi de zi şi ceas de ceas socialism, luptă împotriva guvernului, parlamentului, preşedinţiei şi altor instituţii de stat ("s-au strigat lozinci antiguvernametale, antiprezidenţiale" etc.), confundînd (nu fără un anume temei) statul şi toate anexele sale cu clasa capitalistă. Chiar şi la Reşiţa s-au strigat sloganuri antiguvernamentale, deşi combinatul siderurgic de acolo are un patron capitalist şi, încă,

unul american. Clasa muncitoare de la Braşov, de la Iaşi, de la Reşiţa, de la Bucureşti nu cunoaşte alt duşman de clasă decît guvernul, prefecţii, senatorii, deputaţii şi funcţionarii publici. De unde şi speculaţiile presei (nici ele lipsite de un anume temei) în legătură cu maşinile ultra-tehnice şi mega-televizoarele parlamentarilor, cu călătoriile lor costisitoare (îndreptăţite sau mai puţin îndreptăţite) în străinătate, cu averile demnitarilor, cu corupţia generalizată. Toţi aceştia, de la funcţionarul de la primărie pînă la ministru şi senator, sînt percepuţi ca inamicul de clasă "tradiţional" al salariaţilor exploataţi, deşi ei înşişi, miniştrii şi parlamentarii, sînt salariaţi (e drept, ceva mai bine plătiţi, de la buget). Parcă văd apărînd noi revizuiri ale marxism-leninismul