La prima vedere - dacă nu cumva şi la a doua - în România toată lumea vrea progresul, iar prin progres se înţelege intrarea în UE şi în NATO: toate partidele politice declară asta, iar sondajele arată că majoritatea opiniei publice e pentru. "Forţele reacţionare" nu prea se mai văd, n-avem nici măcar eurosceptici, ca-n Cehia... La începutul anilor '90, ne mai luptam cu "neocomuniştii" care voiau să facă respiraţie artificială vechiului regim, dar pînă şi această bătălie s-a calmat. În schimb, nu e zi în care ziarele să nu scrie că tot felul de instituţii, oameni, fapte, relaţii, păcate, situaţii, măsuri şi greutăţi "ne trag înapoi", nu ne lasă să avansăm mai repede spre ţintele propuse. N-avem "forţe reacţionare", dar sîntem victimele "mentalităţilor învechite". Toţi vrem să ajungem la "luminiţa de la capătul tunelului", dar mulţi dintre noi n-au găsit nici intrarea în tunel. N-avem a ne lupta nici cu ruşii, nici cu turcii, dar în războiul cu noi înşine ajungem invariabil la remiză, la zero-zero după prelungiri, şi nici măcar nu ne decidem o dată să trecem la executarea loviturilor de pedeapsă. Din cînd în cînd, nelămuriţi cum sîntem, deşi progresişti şi fără dileme în adeziunile noastre euroatlantice, spunem în sondaje că "ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită" (ah, scepticism carpato-danubian, cum ştii tu să ne dai fiori!). Pînă la urmă ,

ne amintim de vorba aceea cum că fiecare şut în (pardon!) înseamnă un pas înainte şi, recăpătîndu-ne brusc optimismul, o luăm iar în direcţia bună. Încercăm să punem pe masa progresului, în acest număr, doar cîteva dintre lucrurile care se pot spune despre "reacţiunea" cu care ne luptăm adesea fără s-o cunoaştem. Cîteodată, avem de combătut chiar "micul reacţionar" din noi, aşa că descrierea unui posibil profil psihologic al acestuia e necesară. În politică, dacă (mai) toată lumea vrea moderaţiunea, trebuie să-i în