Pe 24 mai a.c., la Colegiul Noua Europă, profesul Urs Altermatt a convins un auditoriu, iniţial mai mult sceptic, despre accesibilitatea modelului elveţian. Prima parte a analizat diversitatea cîmpurilor de forţă: cum se exprimă diversitatea elveţiană, conglomerat de contradicţii care garantează pacea.

O multitudine de centre Nu trebuie să se subestimeze un al doilea element, şi anume stabilitatea politică a Elveţiei multinaţionale se explică prin aceea că Elveţia nu deţine un centru politico-cultural şi se caracterizează printr-o descentralizare puternică. Guvernul federal şi administraţia au sediul la Berna, în timp ce tribunalul federal îşi are sediile la Lausanne şi Lucerna. Şi precum Washingtonul din SUA, Berna nu este centrul economic al ţării. Centrul internaţional de conferinţe cel mai important nu este Berna sau Zürich, ci Geneva, care e sediul european al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi care adăposteşte multe alte organizaţii internaţionale. Elveţia nu dispune nici în viaţa culturală de o metropolă. Elveţia de limbă franceză priveşte spre Paris, Tessinul se orienteaza spre Milano şi Lombardia; Elveţia de limbă germană nu ştie încotro să se orienteze din unghi de vedere cultural - cu siguranţă că nu spre Berlin. Descentralizarea elveţiană este atît de tipică, încît chiar şi biserica catolică posedă o cultură federală. Cele şase dioceze catolice constituie o provincie bisericeasca, deoarece Elveţia nu are un arhiepiscop. Din secolul al XIX-lea, episcopii catolici şi-au format, totuşi, un sinod episcopal, prezidat cu rîndul de fiecare dintre ei. Multiplele centre mai mici contribuie la o diminuare a tensiunilor faţă de o eventuală poziţie excesiv dominantă a metropolei, care s-ar adăuga unor conflicte culturale. În Elveţia franceză, care din punct de vedere al populaţiei reprezintă doar o cincime, există, desigur, premisele unui complex antihelvet