Două dintre cele patru mari centrale sindicale au declanşat un lanţ de proteste pentru a li se satisface cererile sociale. Una dintre principalele revendicări este creşterea salariului minim. O cerere destul de tehnică, dar care a suscitat cele mai mari controverse. Ministrul Tănăsescu a oferit 75 de euro şi sindicatele au cerut 100 începînd cu 2003, după negocieri purtate în tricou şi în miez de noapte, sindicatele au ieşit în evident avantaj: 2.500.000 lei din 2003, dar nu mai puţin de 75 de euro, şi 100 euro din 2004. Aparent, rezultatul va schimba în bine viaţa românilor, pentru că Statul, acest construct fetişizat de generaţii întregi crescute sub aripa sa, le va garanta că nu vor putea cîştiga sub această sumă. De fapt, statul român este prea slab pentru a putea impune aşa ceva. Teoretic, ce este salariul minim şi de ce există el? Principiul de bază spune că este imoral ca un om să cîştige mai puţin decît suma X, astfel încît statul îl obligă pe patron să îi plătească respectiva sumă, indiferent de abilităţile angajatului şi de valoarea de piaţă a muncii sale. De fapt, salariul minim este o formă de perturbare a pieţei cu justificări etice foarte solide. Munca este un bun care are un preţ. Aceasta nu este o afirmaţie cu iz ideologic pro-capitalist, ci o evidenţă pe care nici Marx nu o nega, ba chiar a demonstrat-o fără tragere de inimă. Etic vorbind, oamenii au considerat că nu este tocmai bine ca omul să fie tratat ca un bun, astfel încît s-a argumentat că guvernele ar trebui să intervină în jocul pieţei şi să asigure acest salariu. Deşi o invenţie a Europei continentale, modelul s-a răspîndit rapid, chiar şi în patria non-intervenţionismului, SUA proclamînd că este ilegal ca un american să cîştige mai puţin de (dacă nu mă înşeală memoria) 4 dolari pe oră. Încăpăţînarea doamnei Thatcher a fost ultima redută în faţa triumfului acestei noi politici, "doam