Nimeni, cred, nu pune la îndoială faptul că lupta împotriva corupţiei în România cere nu doar curaj ci şi imaginaţie. Înfiinţarea Parchetului Naţional Anticorupţie, adică a unei noi structuri judiciare destinate exclusiv luptei cu corupţia este, iertat să-mi fie, cea mai bună dovadă a lipsei de imaginaţie. Cînd nu ştim cum să rezolvăm o problemă, dar vrem, totuşi, să vadă lumea că ne preocupăm, înfiinţăm o structură administrativă care se va ocupa de acea problemă. Nu doar experienţa României, ci orice experienţă de construcţie instituţională ne arată că înfiinţarea unei instituţii care se ocupă de o problemă punctuală nu face decît să permanentizeze acea problemă. Oricum, în cadrul structurilor noastre judiciare, existau deja sub-structuri destinate luptei cu corupţia. Apariţia PNA dovedeşte că acestea nu şi-au făcut treaba. În plus, PNA s-a născut prost: printr-o Ordonanţă de Urgenţă a cărei constituţionalitate este mai mult decît discutabilă - căci o structură ca PNA poate lua fiinţă, conform legii fundamentale, numai prin lege organică. În plus, reticenţele unor reprezentanţi ai societăţii civile au bune temeiuri. Mă refer, mai ales, la felul în care Ordonanţa stabileşte competenţă ratione materiae a PNA: infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000 dacă prin săvîrşirea lor s-a produs o pagubă de peste 100.000 euro sau "o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publică". Rămîne neclar ce înseamnă "perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice", atîta timp cît această sintagmă nu are o definiţie legală. Tradiţia practicii noastre judiciare mă face să cred că perturbarea deosebit de gravă se va proba prin declaraţia conducătorului autorităţii, care va spune cît de gravă a fost perturbarea. Cum legea se referă la autorităţi publice, e uşor de făcut o legătură între conducătorii unor asemenea autorităţi şi pa