Acestea nu sînt străzi. Străzile au un profil transversal, o infrastructură rezistentă, o suprafaţă de rulare care ţine mai mult decît pînă la prima ploaie şi nu costă mai puţin decît comisioanele pentru obţinerea comenzii. Acestea nu sînt obiecte de arhitectură, chestiile cu care sînt bordate non-străzile noastre: o cantitate enormă de materie arsă, cracată, armată etc., împuţind patria, zace redistribuită potrivit unor reguli slabe (în sens propriu, adică proaste, iar nu în cel - filosofic - vattimian). Ea este semnată de nişte fiinţe umane; acestea nu sînt - împotriva credinţei proprii, a diplomelor şi a părerii comune - chiar arhitecţi; arhitecţii sînt actori culţi ai unei culturi cel puţin medii; sensibili la ce-i împrejurul lor şi insensibili la mîrlănia opresivă a diriguitorilor; buni diplomaţi, negociatori, inovativi, spirite cercetătoare. Desigur, mi se va spune că aceasta nu este tocmai cultură, acolo unde arhitectura nu are drept de cetate şi vizibilitate în publicaţiile culturale - şi aşa e. Acestea nu sînt politici urbane, ci mofturi ale unor ameţiţi aleşi pe criterii care scapă logicii elementare; burtăverzimea - cu toţii "experţi" scăpătaţi pe la periferiile profesiunilor pe care diplomele lor, obţinute ca vai de ele, te miri pe unde şi cum, le invocă - nefiind compusă din administratori, vizionari, politicieni sau măcar din persoane oneste, desigur că problema unei gîndiri în perspectivă - fie aceasta şi pe durata unui mandat - este exclusă. Nu ar avea cine să o conceapă, cine să o aplice şi, mai cu seamă, cine să dea seamă despre modul în care se aplică. Dar cui să le aplice? Acestea nu sînt oraşe. Oraşele sînt cetăţi, polis -uri, locuite de comunităţi avînd strămoşi comuni şi, deci, valori împreună de apărat. Polis, va să zică politeţe, va să zică politică - înţelepciunea de a administra cetatea. Oraşele sînt spaţii de întîlnire comună a ega