Jean Renoir spunea că "lucrul minunat în legătură cu westernurile este că toate sînt de fapt acelaşi film". Se referea la westernul tradiţional. Modelul clasic e Diligenţa lui John Ford: are filmări splendide în Monument Valley; printre personaje are un doctor alcoolic şi un cartofor galant; inima tîrfei e de aur curat, iar John Wayne n-a fost niciodată mai simpatic decît atunci cînd, zîmbind cald şi timid în faţa ei, îi oferă apă, cerîndu-şi iertare că, spre deoebire de cartofor, el n-are un pahar de aur. Văzut astăzi, filmul poate părea naiv şi plin de clişee, în parte pentru că a fost atît de imitat, în parte pentru că e atît de pur: povestea e atît de simplă, motivaţiile personajelor sînt atît de clare, încît totul e ca un ritual. Fără nici un efort din partea realizatorilor, personajele devin nişte zeităţi, peisajul devine mitic, realitatea acelei epoci din istoria Americii se estompează, westernul e o reverie care poate să călătorească oriunde în lume, un ceremonial care, cu modificări de recuzită, poate să intre în orice cultură. Şi ce departe a călătorit westernul! În Japonia a avut parte de o apoteoză, în Cei şapte samurai, şi şi-a pierdut o parte din puritate (care, oricum, nu prea mai era autentică - era deja simulată şi ipocrită), în Yojimbo. Samuraii s-au întors în America, unde au devenit Cei şapte magnifici, care au plecat la rîndul lor prin lume (Salman Rushdie ne asigură că studiourile din Bombay au realizat nenumărate remake-uri după Cei şapte magnifici). Yojimbo s-a întors prin Italia, unde şi-a pierdut cîtă inocenţă (sau ipocrizie) îi mai rămăsese, şi astfel au apărut westernurile spaghetti, în care eroul nu mai aşteaptă ca duşmanul să se pregătească de luptă, ci trage primul. Pentru Sergio Leone, care a creat westernul spaghetti, nu conta morala genului - ceremonialul era totul. Wim Wenders, un admirator al westernului, a văzut (din Germa