Cînd au auzit de voluntariat, majoritatea oamenilor cu care am încercat să stau de vorbă au pufnit dispreţuitor la adresa lipsei mele de judecată, m-au luat cu "adică cum" şi mi-au (re)adus aminte (că eu pe atunci "eram mică") de "voluntariatul" impus de pe vremea... Aceleaşi poveşti traumatizante în invariabilitatea lor, despre culesul de porumb şi cartofi, despre munca patriotică şi despre alte asemenea munci "voluntare" pe care trebuia să le prestezi "cu zîmbetul pe buze". Obligaţia din trecut de a face muncă "neobligată" (sîntem totuşi în ţara paradoxului ionescian) a umbrit dorinţa oamenilor din ziua de azi de a mai face ceva "pe degeaba". Îmi amintesc o poveste a bunicului, de odinioară, cînd, îmi spunea, nu era iarnă în care să aluneci pe stradă, sau nu era chip să vezi în preajma vreunui magazin gunoaie sau mizerie. Omul îşi făcea curat de bună voie şi cu bun-simţ, pe atunci, urmînd ca, în prezent, să-i fie impus prin lege. "Du-te în şcoli", mi-a spus un domn bătrîn, Mircea Anghel, profesor de istorie, pensionat, "şi vezi acolo voluntariat adevărat"; îmi mai povesteşte de salariile din învăţămînt, de pensia lui şi cît şi-a dăruit întreaga viaţă în a-i îmbogăţi pe alţii, mai puţin pe sine. Îi dau dreptate, din acestă privinţă, extinzînd astfel metafora voluntariatului la majoritatea românilor. Dar cine, totuşi, mai este voluntar de voie în România? O fostă studentă la Asistenţă Socială, absolventă în prezent, îmi spune că la ei voluntariatul pe durata facultăţii era "cam obligatoriu". Pe de o parte pentru că înveţi mai mult decît ai putea învăţa dintr-o carte, iar pe de alta, pentru că nimeni nu te-ar angaja, la sfîrşitul facultăţii, fără un minim de experienţă în domeniu. Dar, pentru a face acest voluntariat, un student are nevoie de recomandarea profesorului, de o trimitere de la facultate, de un CV şi de proba interviului. Ca la o angajare în toată