Toată viaţa omului este formată din stereotipuri, sîntem prizonierii lor şi tot aşa vom fi pînă la capăt, adică pînă vom fi duşi (stereotip) la loc de odihnă şi verdeaţă. Nu avem alternativă; la fel ca naşterea şi fireasca repausare - vorba domnului Mili Nicolae, comandantul formaţiei de pompieri voluntari din orăşelul copilăriei mele - stereotipiile existenţei noastre de zi cu zi ţin locul vieţuirii. În dosul clişeului, a vorbelor rostite pe jumătate şi înţelese în întregime, nu ştiu cu adevărat ce se află. Bunăoară, cînd mi se spunea în pruncie: "du-te pînă la vecina Sânziana şi cere maşina de măcinat mac sau nucă", eu mă executam, de bună seamă, stereotip. Mă prezentam la poartă, la băbonţul de optzeci de ani căruia semenele ortodoxe îi ziceau "sora Sânziana" întrucît mergea la biserica baptistă. Iată întîmplarea transpusă în clişeul prezentului istoric: traversez uliţa, vorbesc cu "sora Sânziana", îi lansez mesajul matern, aştept în hol, privesc carpeta de pe zid cu căprioare, privesc cum anume beau ele apă dintr-un fel de lac (lacul codrilor albastru, vorba poetului) şi, deodată, mă simt atras de imaginea aceea. Este greu să ne închipuim că ar fi cu putinţă să-i spun băbonţului, revenită cu maşina de mac din cămară, faptul că mă simt solidar cu acele căprioare şi cu viaţa lor, în pădure, pe malul lacului. De bună seamă că asemenea mărturisiri "adevărate" nu le-ar putea percepe nici sora Sânziana şi nimeni altcineva, altfel decît ca pe ale unui nebun şi că, de fapt, aceştia, nebunii, sînt oameni esenţiali, adevăraţi, singurii dintre noi care s-au eliberat nienţe care nu ne lasă să spunem nimic esenţial despre noi. De aceea zic că în vieţuirea noastră cea de toate zilele suntem mai gata morţi, mai gata îmbălsămaţi, de fapt mai mult nu suntem. Expresia: "aha, acu' văd cine eşti cu adevărat" dezvăluie faptul că noi între noi ne percepem multiplu, credem, sau