Povestea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii mi se pare elocventă pentru felul în care România se respectă pe sine. Căci, în context occidental, felul în care te raportezi la propriul tău trecut este o probă de respect. Cine nu vede asumarea critică a trecutului ca parte a culturii occidentale actuale, nu înţelege nimic. Capitalismul nu e un butic care îşi menţine prosperitatea prin evidenţe contabile duble, ţinute "pragmatic". Povestea CNSAS mi se pare mult mai interesantă şi mult mai elocventă decît ceea ce face, acum, instituţia respectivă. La început, a fost o iniţiativă a unor foşti deţinuţi politici şi a cîtorva dintre foştii opozanţi ai regimului Ceauşescu: înfiinţarea unei instituţii care să spună opiniei publice româneşti CINE au fost torţionarii, CINE au fost cei mai ticăloşi dintre români şi CINE merită să fie pus la stîlpul infamiei. Ideea aceasta se susţinea pe trei presupoziţii implicite: (I) românii chiar sînt interesaţi să ştie cine sînt acei români care au distrus România; (II) în corpul social românesc funcţionează mecanismele naturale ale compromiterii astfel că numele făcute publice vor deveni odioase şi de nefrecventat (asta, mai ales, după eşecul Proclamaţiei de la Timişoara - singura iniţiativă serioasă care a propus o adevărată lustraţie); (III) arhivele fostei Securităţi conţin toate dovezile necesare pentru a stabili acest tip de vinovăţie - ele trebuie doar să fie studiate cu probitate. Dar România este un ţinut aidoma teritoriilor din literatura sud-americană, în care realitatea are trăsături fantastice. Nici una din aceste trei presupoziţii, toate de bun-simţ, nu s-a regăsit în duhul care bîntuie misteriosul spaţiu carpato-danubiano-pontic. Românii nu au un interes real să ştie cine au fost cei care "au desfăşurat acţiuni de poliţie politică", din două motive. În primul rînd, pentru că românii nu sînt inter