F ilmele documentare de sinteză despre perioada interbelică montau, de obicei în paralel, imaginile de la cabaretele franceze, unde se dansa în draci french-cancan, cu defilările de la Roma şi Nürnberg, unde formaţiunile fasciste şi naziste mărşăluiau ameninţător. Crainicul rostea cu o voce gravă învăţătura evidentă: oamenii politici şi cei simpli nu au fost atenţi la marele pericol care ameninţa pacea. Se presupunea că dacă s-ar fi făcut la timp un efort, de inteligenţă sau de curaj, nimeni n-ar fi aflat că în Polonia exista o localitate numită Oswiecim, mai cunoscută acum sub numele de Auschwitz. În filme urma, în suita imaginilor, Chamberlain venind de la München şi spunînd, după ce bătuse palma cu Hitler, "V-am adus pacea pentru o mie de ani". După doi ani, Churchill trebuia să facă faţă războiului şi le promitea englezilor "lacrimi, sînge şi sudoare". În teribila încleştare dintre 1939 şi 1945 au fost angrenaţi zeci de milioane de oameni, numărul combatanţilor morţi şi al victimelor răpuse este încă prilej de contestaţie, cert este însă că, deşi altfel distribuite, nu au fost anulate nedreptăţile care au favorizat ascensiunea fascismului, popularitatea şi răspîndirea comunismului. Şi nici nu s-a găsit reţeta pentru o evoluţie lipsită de dramatism; democraţiile nu se luptă între ele (ceea ce nu înseamnă că nu se concurează), dar existenţa democraţiilor este ameninţată nu doar dinafară, ci şi
de o anume dinamică a forţelor interne. French cancan-ul a ieşit din modă, dar popularitatea liderilor care propun soluţii simple pentru probleme complicate, construiesc mesaje antipolitice folosind politica, prevesteşte, în caz de succes, o schimbare de structură. Va fi iarăşi nevoie de "lacrimi sînge şi sudoare" sau emergenţa acestui fel populist de a transmite mesajul naţionalist nu va ajunge la extremism? Încercarea de a reduce ceea ce se petrece acum în Europa
