În "Hyde Park"-ul Dilemei de acum două săptămîni (nr. 482), dl Codruţ Constantinescu, student român aflat cu o bursă pe undeva pe la soare-apune, face un portret al lumii occidentale, privite din perspectiva "părţilor sale negative". Încercarea îmi place. Lumea occidentală este încă mitizată în mintea românilor, iar şocul multora la descoperirea simplului fapt că fiecare societate are problemele ei poate fi năucitor. Nu văd aici o incapacitate tipic românească de a înţelege, ci doar fructul otrăvit al izolării (cînd staliniste, cînd narcisist-naţionaliste) în care România a traversat a doua jumătate a secolului trecut. Numai că dl Constantinescu nu mi se pare a fi printre cei dispuşi să explice acest lucru cu calmul de rigoare al celui care a văzut monstrul de aproape, ci pare mai curînd aplecat spre o descripţie care este la fel de falsă ca şi opusul ei. Iau pe rînd cîteva idei. "În primul rînd, Occidentul este ipocrit", spune autorul. Un clişeu perfect, nimeni nu a putut dovedi pînă acum de ce Occidentul ar fi mai ipocrit decît Orientul sau de ce tocmai ipocrizia ar fi piatra de demarcaţie între o zonă şi alta. Autorul este intrigat că acolo toată lumea îţi "zîmbeşte fals", asta fiind, citez din nou, "forma cea mai evidentă a ipocriziei", datorată "extrem de bunei lor creşteri". Aşa este, în Occident ţi se zîmbeşte, puţin maşinal. Ce mi se pare curios este că la noi ţi se face cu ochiul! Intersectezi privirea cuiva şi - dacă ţi-este măcar vag cunoscut - îţi dă din pleoapă, o complicitate care nu ştiu ce ascunde, dar mă cam pune pe gînduri. Apoi, redau o experienţă personală (precizez ca fac parte din specia care se acomodează repede şi cînd pleacă din, şi cînd vine în ţară): repede după călătoria în Canada, despre care prea multe am povestit, am luat metroul pentru a merge spre facultatea pe care, dacă nu mă înşel, a terminat-o şi dl Constantinescu; şi ceva