Modalitatea în care fenomenul populismului şi al extremismului este abordat de către specialişti necesită fără îndoială o revizuire, cu condiţia ca ea să rămînă neschimbată în esenţă. Alternativ, s-ar putea continua modul prezent de abordare, dar în acest caz el ar trebui revizuit în esenţialitatea sa. Am rezumat, cred, destul de exact comentariile din presa bucureşteană (singura pe care o primesc) la alegerile prezidenţiale din Franţa şi la asasinarea liderului olandez Pim Fortuyn, urmată de succesul electoral al formaţiei pe care o părăsise precipitat. În ţara lui Caragiale, absurdul face casă buna cu cotidianul, şi face (din Cotidianul) cu ochiul celor care nu au aflat că la rădăcina răului stă faptul că numai "dreapta" se găseşte atacată de cîte ori vine vorba de tot felul de "isme" dubioase. În schimb, "stînga" primeşte bursele americane care ar trebui date (mai) merituoşilor "dreptei." Pentru prima oară (dar nu pentru întîiaşi dată) am aflat, în sfîrşit, cine-i vinovat pentru "binarismul" duplicitar al analizelor voit distorsionate privind extremismul şi populismul. Box populi, şi cu boborul e bine să nu te joci, soro (şi Soros)! Şi totuşi, publicul român a beneficiat în cursul ultimilor ani de lucrările unor autori care au produs analize comprehensive ale fenomenului în cauză, deşi din perspective (natural) diferite. Este vorba de George Voicu, Andrei Roth şi Alexandru Florian. Numai la aceşti trei autori (dacă nu mă înşel cumva) cititorul găseşte atît perspectiva comparativă diacronică (antecedentele sale) cît şi cea sincronică (paralelele lui contemporane). Şi numai o astfel de analiză este capabilă să răspundă la întrebarea: "Extremism sau populism?". Mi-ar trebui mult mai mult spaţiu tipografic decît cel de care dispun pentru a mă angaja, la rîndul meu, în această discuţie teoretică. Mă mulţumesc, deci, să menţionez că subscriu la perspectiva din un