Efervescent, inteligent, impertinent, incapabil să cadă pradă deznădejdii, Mitică e prezent la Mondial, dacă nu prin echipa sa naţională, atunci prin spiritul său veşnic treaz pînă la ore tîrzii ale nopţii. Voios cum îi stă bine, guraliv la superlativ, el se confruntă cu lumea - fără complexe stupide, fără tristeţi ciudate, convins că, în puterea de pătrundere a fenomenelor, buricul său e la fel de isteţ ca al oricărui neam ce se dă prin Apus "mare sculă de basculă" în fotbal. În primul rînd, Mitică e fericit cînd observă universalismul blatului nostru românesc. Totul e blat şi va fi blat - "ce ne tot bat capul că un Dinamo-Ceahlăul se poate întîmpla numai în România?". Cu o rapiditate feerică, Mitică extinde robust formula din strămoşi: "Ca la noi, la nimenea..." - în care crede cînd vrea şi îi convine - pînă la aceea modernă foc: "...şi peste tot e ca la noi!" Mitică se topeşte de plăcere contemplînd globalizarea balonului rotund de pe creasta acestui adevăr la mintea cocoşului: "...Ce-au făcut Italia şi Mexicul în ultimele 4 minute, cînd au aflat ce leapşă au luat imbecilii ăia de croaţi, de la Ecuador...? E, ce-au făcut? Dă-mi-o mie, na-ţi-o ţie! N-a fost noncombat?" Şi cine a descoperit noncombatul în fotbalul românesc...? Tot Mitică! Atunci s-a făcut mişto de el, i s-a spus că "noncombat nu se pronunţă cu t la urmă", îl învăţau pe el franţuzeşte... (aici ocheadă vesel-obscenă...!) - "acum îl vedeţi la Mondiale!". Acolo unde arbitrul brazilian se crucea cum pot două echipe să nu joace, Mitică nu se cruceşte, nu se miră, rîde încîntat de el însuşi. El e fascinat - discret, bineînţeles, cît mai în secret, fiindcă "sîntem deştepţi care nu ne dăm pe faţă..." - de forţa cu care acest Mondial impune dreptul omului şi al naţiunilor la blat, indiferent sub ce pseudonim: contraperformanţă, meci strategic, colegial, umanitar, "dă-le dracu', cum le zice, că n-are im