Observaţia aceea: "E ciudat cîtă putere poate avea muzica ieftină" (sau cam aşa ceva). Observaţia aceea mă urmărea de mai multă vreme, ca un refren neidentificat, de care nu te poţi scutura. Am identificat-o zilele trecute, într-o piesă de Noël Coward. Comentariul tele- şi cineastului Dennis Potter, ale cărui seriale şi filme sînt pline de şlagăre (şi a cărui melodramă muzicală Pennies from Heaven anticipează Dancer in the Dark al lui Lars von Trier): "Eu nu fac greşeala pe care o fac atîţia partizani ai culturii înalte, de a deduce că, din moment ce oamenilor le place arta ieftină, e musai ca şi emoţiile lor să fie ieftine. Atunci cînd doi oameni îşi spun: «O, ascultă, e cîntecul nostru», ei nu vor să spună: «Cîntecul nostru, porcărioara aia ieftină, siropoasă, sincopată, este ceea ce-am simţit atunci cînd ne-am întîlnit». Ceea ce vor ei să-şi spună este: «Cîntecul acesta ne aminteşte de emoţia extraordinară a întîlnirii noastre»." Cred că Potter a avut dreptate. Atunci cînd Bridget Jones îşi plînge de milă pe melodia All by Myself , sîntem invitaţi să rîdem, dar fără superioritate. În primul rînd sîntem invitaţi să ne recunoaştem: cu toţii am trecut prin camere vraişte ca a lui Bridget, înveliţi în autocompătimire ca într-o plapumă cam jilavă, dar călduţă, convinşi, preţ de cîteva ceasuri rele, că muzica aceea de inimă albastră este însăşi tema vieţii noastre; şi cu toate că mizanscena emoţiei noastre era ieftină, emoţia nu era, nu în totalitate - oricîtă autosugestie şi oricît narcisism intrau în ea. Tot aşa, atunci cînd Titanicul se scufundă şi Leo DiCaprio o suie pe Kate Winslet pe uşa aceea plutitoare, apoi o ţine de mînă şi de vorbă, o ţine în viaţă în timp ce el îngheaţă, nu cred că spectatorii care plîng sînt caraghioşi sau demni de dispreţ. Cei care pierd sînt ceilalţi, cei imuni la melodramă, cei care ţin cu tot dinadinsul să rămînă deasupra emoţiil