* Lucian Boia, "România, ţară de frontieră a Europei", Editura Humanitas, 2002. În Facultatea de Istorie din Bucureşti, Lucian Boia era înainte de 1989 un personaj, receptat ca atare şi de către studenţi şi de către studente (Honni soit qui mal y pense!). Sobru, aparent distant şi ironic, mişcîndu-se într-un stil propriu şi pe culoarele facultăţii şi pe coridoarele istoriografiei mondiale (Boia a fost şi a rămas titularul acestui curs fundamental pentru formarea unui student al disciplinei), imun la şabloane şi capabil să fisureze în cîteva săptămîni viziunea clişeizată despre istorie cu care un tînăr putea intra în facultate în acei din ce în ce mai îndepărtaţi ani '80, participînd la cîteva proiecte ştiinţifice europene dar participînd şi la diferite manifestări de underground ale SF-iştilor români (o foarte interesantă modalitate de evadare prin idee din naţional-comunismul dominant în epocă, Sorin Antohi ştie ce vreau să spun), Lucian Boia era unul dintre puţinii istorici români care puteau cu aceeaşi uşurinţă, la rigoare, să facă inteligibil traseul istoriei scrierii istoriei de la Herodot la Şcoala de la Annales, să decodifice viziunea despre istorie a lui Marx sau încărcătura politică a unei benzi desenate. Boia nu era singurul personaj, se înţelege (şi din fericire), dar era unul dintre cele mai autentice. Drept care a rămas la fel şi după 1989. Din 1993, el conduce Centrul de Istorie a Imaginarului din Facultatea de Istorie bucureşteană, pînă în prezent centrul cu cele mai concrete rezultate*. După mijlocul anilor '90, Boia a devenit o revelaţie şi pentru cititorul generic român: cărţile sale, în cea mai mare parte apărute anterior în Franţa la edituri precum Plon sau Les Belles Lettres, au fost traduse. În plus, volumul său din 1997 Istorie şi mit în conştiinţa românească a fost nu numai un best-seller cert, dar şi un şoc editorial. Prin urmare, Boia