Efectul de surpriza produs de cartea Alexandrei Laignel-Lavastine* asupra unor cronicari si comentatori francezi si romani provine din inselatorul aspect coplesitor al probelor invocate de autoare pentru a-si demonstra sustinerile, in fapt acuzatii politice. De aceea cartea ei seamana intr-un chip neverosimil cu un dosar de tip sovietic si de aceea termenul de coplesitor trebuie luat in semnificatia speciala pe care o capata acesta intr-o incinta de tribunal.

Atata doar ca multe probe sunt indoielnice, de nu chiar suspecte, iar dosarul intreg da senzatia de exces. Din motive lesne de inteles, unii dintre cronicarii francezi nu au sesizat cosmetizarea tendentioasa a unora dintre probe, dar s-au aratat sensibili la exces si au intuit abuzul (in Le Nouvel Observateur, in Marianne). In schimb, Ion Vianu a descoperit, in numai “cinci minute”, doua citate din Cioran complet traficate de autoarea cartii, unul prin falsificare curata, altul printr-o trunchiere care-i schimba integral sensul, modificari menite sa faca din cele doua citate astfel prelucrate noi “probe” de antisemitism (cf. Ion Vianu, Fragmente dintr-un jurnal de lectura, in 22, nr. 21). Confuzie gravissima - nu se poate abtine sa nu exclame Ion Vianu in legatura cu (de fapt) descalificantul procedeu. Pentru ca este, intr-adevar, gravissim, dar nu e confuzie, ci procedeu, metoda, tehnica de lucru.

Probele sint facute sa fie coplesitoare, iata ce se intampla in realitate in aceasta carte-rechizitoriu.

Uneori intr-un chip mai grosier, cazul celor doua citate din Cioran, alteori mai subtil, prin - cum a observat cu eleganta Matei Calinescu - “interpretari fortate” (in 22, numarul 20).

Un concludent exemplu de fortare, dat de Matei Calinescu, este acesta: in ianuarie 1945, Mircea Eliade notase ca daca s-ar intoarce in Romania ar risca “sa fie arestat la prima criza de indigestie a Anei