Ma aflam intr-o comuna din sud-vestul Dobrogei. Timp de doua zile survolasem satele din jur si ma grabeam sa ma intorc in orasul meu, la castronasul acela cu strazi fumegande, stropite cu oameni, prin care soarele trece ca o furculita ce desprinde carnea de os. La zidurile lui inalte, cu ferestrele oarbe deschise-nlauntru, in cutiile televizoarelor, la duhoarea familiara de bitum, scoici stricate, urina si motorina, la covorasul acela de-asfalt pe care ingenunchem zilnic sa ne rostim rugaciunile oarbe, sa ne sorbim ratiile de stralucire si bezna. Cel care ma insotise prin colburile comunei, un profesor bantuit de tot felul de ratari nemarturisite si care, de-atata singuratate, se obisnuise sa vorbeasca cu zidurile, ma tot ispitea sa raman, macar pentru cateva clipe: "e zi de targ, trebuie neaparat sa ramai, sa vezi targul." Eram grabit, orasul ma tragea spre el cu tentacule lungi de asfalt, cu semnele lui de circulatie ca niste ventuze. "Azi toate satele din jur vin aici, in straie de sarbatoare, trebuie sa le vezi". Acest "trebuie" mic, de la tara, colorat si agitat ca o soparla necugetata, strecurandu-se, indolent, pana-n dreptul urechii mele. Si-acel "trebuie" mare, sarpele orasului meu, care-mi infasura gatul si incepuse sa traga, sa stranga. Totusi, ceva din agitatia aia marunta imi incalzi inima, ii soptit sarpelui mare sa-si slabeasca nitel stransoarea: am obtinut o amanare. M-am strecurat, in salturi lungi, prin suvoiul de oameni si lucruri, in timp ce profesorul, luat de flame, ma urmarea impiedicat si stingher, propovaduind despre planetele lui. Nu-l auzeam, grabit cum eram sa ma umplu de locul acela, in care satele vin cu vesnicia in maini, in cos sau caruta, sa o aseze frumos pe taraba, sa-i afle pretul. Am vazut, mai intai, vesnicia in forma de rata, scotea, dintr-o traista de rafie, semne albe de intrebare pentru fraze calite din foi de varza, apoi vesn