Virgil IERUNCA
Poeme de exil
Editura Humanitas, Bucuresti, 2001, 144 p., f.p.
Tentatia exilatului-poet este amintirea. Si spunind „amintire“ nu ma gindesc la memoria aceea lucida care pastreaza cu onestitate balastul unor fapte naucitor de reale, ci la procesul – asemanator intrucitva cu o transformare alchimica – prin care tot ceea ce s-a intimplat cindva, undeva, se distileaza, se irizeaza, devenind din origine a durerii imagine a paradisului. Departe de tara, Virgil Ierunca scrie o poezie cu accente nostalgice, de unde sentimentul instrainarii (si al stranietatii) razbate discret, inabusit, refulatoriu de ample imagini cosmice si mitologice. In Poemele de exil ale lui Virgil Ierunca – volum continind citeva zeci de texte scrise de-a lungul a patru decenii –, regresiunea prin amintire nu vizeaza un timp si un spatiu identificabile, ci tinde spre atemporal si aspatial, patria parasita convertindu-se metaforic in tarimul primordial, precosmogonic:
„Va fi dimineata amurg noapte sau noapte/ Atunci cind orbii vor deslusi zadarnicia luminii/ Orbii – pe orbii acestia-i cunosc – de cind si de unde?/ Dinaintea luminii din inceput inceputuri…“ (Decemvrie).
„Vadindu-te, te-ascunzi mai bine/ Nu stai in clipa nici in sine/ Esti dinainte de-a fi fost/ In spornic si mirabil rost// Te chem sa fii, sa ma numesti/ Eu mi-amintesc, doar tu mai esti s…t“ (Identitate).
Abstracta, metafizica, desfasurata in linia unui Weltanschauung si a unei retorici expresioniste, rilkeene, poezia lui Virgil Ierunca se hraneste din nostalgia liricii lui Blaga, cu care comunica afectiv si livresc, autoexilindu-se intr-o formula literara revoluta, insa fermecatoare in desuetudinea sa. Poezia lui Virgil Ierunca asimileaza lirica blagiana in tot ce are ea definitoriu: de la viziunea asupra poemului pina la detaliate recurente tematice si retorice.
Tem