Trei etape au marcat imaginarul romanesc legat de figura minerilor, inainte de impactul dur pe care aveau sa il aiba mineriadele in postcomunism: 1. Lupeni 1929; 2. figura minerilor exaltata, in general, in comunism; si 3. grevele anticeausiste (nu neaparat anticomuniste) din 1977, in Valea Jiului.
Intre 5-6 august 1929, la mina Lupeni, din Valea Jiului, are loc o greva reprimata in singe de autoritati, soldata cu aproape 30 de morti (dintre muncitori) si aproape 100 de raniti (dau cifre aproximative, intrucit presa vremii – este vorba de doua ziare pe care le-am consultat, Universul si Adevarul – indica cifre diferite), ultimii, inclusiv dintre soldatii care inabusisera greva. Istoriile comuniste de mai tirziu preiau, si ele, aceste cifre, dindu-le ca sigure. Ceea ce ar trebui specificat in primul rind este faptul ca grevistii nu au fost mineri, ci muncitori lucratori la centrala electrica, aceasta alimentind pompele cu apa si ventilatoarele din mina. Reprimarea grevei a fost strict legata de acest lucru, intrucit greva prelungita ar fi dus la sufocarea minerilor din subteran. De aceea, fortele de ordine au actionat imediat, dupa oarecare negocieri respinse de grevisti.
Comunistii de dupa 1944 au acuzat Guvernul national-taranist de suprimare in forta, dar interventia le-a apartinut autoritatilor locale. Ziarul Universul indica 24 de morti si 85 de raniti, justificind reprimarea prin riscul asfixierii celor aflati in mina. Grevistii de la centrala electrica ar fi refuzat propunerile prefectului, fiind, in plus, inarmati cu pari, drugi, revolvere. Ministerul de Interne a dat, dupa reprimare, un comunicat in care a anuntat ca greva nu a avut caracter comunist; mai apoi, in Universul au aparut, insa, articole care au acuzat caracterul comunist al grevei si statutul de agitatori al grevistilor, considerindu-se ca nu a fost vorba de un conflict de munc
