Am trait la Tirgu Mures din 1980 pina in 1993, adica de la 5 la 18 ani. Cu o intrerupere, in clasa a doua, cind am revenit in Bucuresti. Pentru mine, desi nascut in Capitala, Tirgu-Mures este leaganul copilariei. Acolo imi petreceam dupa-amiezile gonind pe acoperisurile caselor, acolo pedalam cu bicicleta jucindu-ma autist de-a autobuzul, acolo l-am vazut pe Ceausescu, acolo i-am tinut vreme de-o saptamina sub asediu (si teroare, imi placea sa cred, pentru ca-i potopeam cu pietre tintite cu prastia si urlete belicoase) pe locatarii unei curti inghesuite intre gradinita si scoala sportiva al caror pionier si biet elev fusesem. O data in viata am fost si eu razboinic, si atunci, pedepsit, am pierdut finala CCE cu Steaua.
Toate „actiunile“ enumerate mai sus – asa le numeam: actiunea Gradinita, actiunea Cimitirul, de unde furam rasaduri etc. – le-am „facut“ impreuna cu cel mai bun prieten al meu, Feri, de-un leat cu mine. Noi eram prietenii nedespartiti: ajunseseram sa formam o familie, pentru ca ne inregistram la casetofon in niste „piese“ de-a mama si tata unde eu eram realizatorul si mama totodata.
El era tatal.
Nomotetul eram insa eu. Se poate spune ca, intr-o anumita masura, l-am asimilat: eu eram mama in piesele noastre de teatru, dar, etnic vorbind, reprezentam majoritatea. Amindoi in schimb eram minori. Ne bucuram de viata cum stiam si noi: aveam o curte mare, cu o poarta verde mare si o cheie de alama si mai mare; stateam in fata portii, serile, sa flecarim „politica“, ne gindeam la cum vom emigra, in Vest, neaparat prin Ungaria, zicea el, iar eu, resemnat, cadeam de acord. Intr-o zi ne-am hotarit sa mergem la film, unul „cu o serie“, de trei lei biletul. O data cu derularea primelor imagini, stupoare: filmul nu era italian, cum ne asteptaseram, ci romanesc. Era Racheta alba, cu baiatul pozitiv, Andrei parca, astazi prezentatorul gala