Acum câţiva ani, la Paris, Gherasim Luca îşi punea capăt zilelor lăsând în urma lui vorba că nu vrusese să mai trăiască într-o lume care nu are nevoie de poeţi. Acum, s-ar zice că putem să spunem: Irinel Liciu n-a vrut să trăiască într-o lume în care Poetul nu mai e. Ar fi frivol, ar fi stupid. Gestul lui Irinel Liciu nu are nimic exemplar. Cine l-ar putea repeta? Dar, oricât de cutremurător şi dureros ar fi, este sublim. Neaşteptat fiind, desigur, totuşi nu m-a surprins. Irinel Liciu a fost un om excepţional. L-a iubit pe Ştefan Augustin Doinaş atunci când ea devenise o stea de primă mărime a scenei româneşti şi ai fi putut s-o crezi ameţită de ovaţii, iar el, Doinaş, nu era decât un tânăr promiţător. S-a căsătorit cu el abia ieşit din închisoare şi cu viitor incert, fără să-i pese că şi-ar fi putut periclita poziţia ei fără egal. (A renunţat singură la ea foarte devreme, ca să rămână lângă el.) Cine a traversat epoca aceea îşi poate da seama că gestul de atunci a fost aproape la fel de neobişnuit ca cel de azi şi că nu putea fi datorat decât unei înălţimi sufleteşti şi unei iubiri de o profunzime care explică până la a o face să apară ca una inevitabilă decizia ei de acum. Aceasta proiectează cuplul dispărut pe tărâm legendar, făcând din el un mit luminos, unul dintre acelea, puţine, din care se hrăneşte spiritualitatea şi chiar fiinţa unui popor.

Sunt conştient că mă apropii iarăşi de grandilocvenţă deşi nu mă îndoiesc de ceea ce spun. Dacă tăcerea ar fi în stare să consume în ea însăşi un sentiment care îţi sparge inima, ar fi fost cel mai potrivit fel de a întâmpina ceva atât de omenesc şi care, totodată, răstoarnă perspectiva. Mă întreb, m-am întrebat adesea cum pot să-şi supravieţuiască oameni care s-au iubit intens o viaţă. În numele ei propriu, Irinel Liciu a răspuns.

Ce ar fi de adăugat? Că am pierdut un poet important? Pe acesta, din fe