Citesc "România literară" de vreo douăzeci de ani şi cred că am deja câţiva ani buni de când îi promit lui Alex. Ştefănescu, aproape de fiecare dată când ne vedem, că, negreşit, voi scrie un articol pentru unul dintre numerele viitoare ale revistei. Nu am făcut-o niciodată, nu din teama că în felul acesta aş face concurenţă revistei "Cuvîntul", ci pentru că structural sînt incapabil să scriu vreun rînd altfel decît sub presiunea unui termen ferm, într-un spaţiu tipografic bine definit. Aşa se face că am ajuns să debutez în "România literară" (revista etalon de valoare la care mă raportam continuu în anii '80) cu un text de azi pe mîine, pe care nu aş fi vrut să fiu pus în situaţia de a-l scrie.
L-am cunoscut pe Ştefan Aug. Doinaş în urmă cu zece ani, dar relaţia noastră nu a depăşit niciodată stadiul unei politeţi cordiale. Ne întîlneam pe stradă sau la diverse reuniuni publice, ne strîngeam mîna cu o căldură pe care mă bucur să o cred reciprocă, schimbam cîteva vorbe uzuale, apoi ne despărţeam cu aceeaşi strîngere de mînă afabilă. Chiar dacă îmi lăsau de fiecare dată un sentiment tonic, întîlnirile cu Ştefan Augustin Doinaş nu aveau nimic din bucuria colocvială pe care mi-o dădeau discuţiile cu Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara, Mihai Şora, Octavian Paler sau Nicolae Manolescu. De o eleganţă comportamentală fără cusur, Ştefan Augustin Doinaş impunea o anumită distanţă interlocutorului. Chiar şi în discuţiile cele mai banale (ne-am întîlnit o dată în piaţa Amzei, în timp ce cumpăra mere), avea ceva olimpian, menit parcă să-ţi atragă în orice moment atenţia că în faţa ta se află Poetul.
Acestea fiind premisele relaţiei mele de zece ani cu autorul Alfabetului poetic, ceea ce s-a întîmplat în ultimele zile ţine parcă de domeniul prozei fantastice. Ştefan Augustin Doinaş ştia, de ceva vreme, că în ziua de vineri 24 mai urma să primească premiul "Ion
