O şedinţă de lucru
ceea ce părea a fi un demers întâmplător, simple coincidenţe - piesa Andreei Vălean Eu când vreau să fluier, fluier, despre recuperarea delincvenţilor, sau montarea lui Radu Apostol de la Teatrul Creangă cu piesa Acasă (unde viaţa copiilor străzii era "jucată" chiar de ei) - se adună, de fapt, într-un program artistic: tinerii creatori vor să intre în dialog cu colegii lor de generaţie, fie ei câştigători de olimpiade sau producători de fapte diverse. Răzbate din discursul lor o nevoie acută de adevăr, mai puternică decât cea a necesităţii elaborării mijloacelor prin care acest adevăr poate fi comunicat celor interesaţi să-l audă.
O primă posibilă discordanţă: doar o parte - rămâne de văzut cât de numeroasă - din publicul de teatru vine la un spectacol pentru a afla vreun adevăr: se cumpără biletul pentru a obţine accesul la distracţie (adevărul este rareori distractiv) şi - o spun toate studiile de specialitate - pentru a vedea încă odată ceea ce a mai fost văzut, mai de mult, cu plăcere. Dar DramAcum îşi propune să-i atragă spre teatru pe aceia care nu i-au călcat niciodată pragul.
A doua posibilă discordanţă, s-a ivit tot pe fondul bucuriei, provocate de una dintre primele şedinţe ale cenaclului-concurs. Mi-aş fi înghiţit toate obiecţiile şi m-aş fi prefăcut că nu resimt nici un fel de disconfort când, într-un text literar, se repetă, din trei în trei cuvinte, numele organelor sexuale, dacă Radu Apostol n-ar fi avut o stranie idee de deschidere a "lucrărilor": a dat colegilor actori, spre lectură, un fragment din piesa Cetatea de Foc, scrisă de unul dintre dramaturgii obsedantului deceniu, cu loc rezervat în manualele de atunci, Mihail Davidoglu. Considerată, la vremea ei un model al realismului socialist în teatru, piesa n-a avut o carieră scenică memorabilă, se relua la Teatrul radiofonic, de câte ori împrejurările fe
