high quality

Cătălin Mihuleac e un prozator bun care mai are la activ volumele Garsonieră memorială confort trei, în 1996, Dispariţia oraşului Iaşi, în 1998, şi Titlu neprecizat în 1999, a mai publicat şi în Orizont, revista de la Timişoara. Autorul ne trimite de la Iaşi o carte de proză scurtă, căreia îi semnalăm cu plăcere apariţia şi calitatea. Sunt texte bune, amuzante, ironice şi trăznite, scrise cu un condei exersat, precum este şi stilul. Autorul face "exerciţii de perspectivă", se joacă cu ordinea lucrurilor şi întoarce pe dos toată realitatea cu un apetit nebun pentru luat în râs. De exemplu, aerul condiţionat din maşina unui ministru de Finanţe îi explică naivului aer de munte ("care îl asculta cu gura căscată, cum se cade să ne ascultăm semenii care reuşesc în viaţă") toate şmecheriile şi parvenirea lumii bune de azi, şi promite să-şi trântească la bătrâneţe o vilă la munte, că-i place zona. Lucrurile cele mai banale şi mai inedite în acelaşi timp se animează la Cătălin Mihuleac şi preiau, metonimic, nimicniciile lumeşti. Altundeva, autorul dinamitează şi estetica şi psihanaliza, descriindu-ne cum îşi iubea el mama sex-simbol, umflată şi tumefiată, cum a fost el iubit de o hidoşenie 90-60-90 şi sfârşeşte metafizic: "Atâta doar mă îngrozeşte: gândul morţii. De ce oare trebuie să murim?"

în O lovitură de secole ni se povesteşte cum o mare familie de coţcari, pe numele lor Bulai, ale căror talente infracţionale se distribuie fraţilor rămaşi în viaţă pe măsură ce ceilalţi mor, şi care reuşesc să-şi determine marile puteri să livreze statelor subdezvoltate un secol XX second hand, în locul unui secol XXI nou nouţ. Altundeva, Valeriu Mârză din Dorohoi depune la banca "Credit moldav" un CD cu muzică lăutărească apoi dobânzile cresc, ajunge, apoteotic, să scoată din cont muzică angelică, dar nu suportă tensiunea şi "le lipi îngeri