Televiziunea şi presa scrisă au făcut, luna din urmă, obiectul unei atenţii sporite din partea oficialităţilor române. Oricît ar părea de curios, în timpul negocierilor pentru încetarea postmonitorizării (ce mai vorbă!) de către instituţiile europene, doi miniştri români s-au trezit să dea presei mustrări severe. Una chiar cu avertisment.

Cazul Geoană-TV5 e deja bine cunoscut. Ministrul Afacerilor Externe a solicitat postului francez să-şi facă autocritica pentru felul cum a prezentat unele realităţi româneşti. Nici mai mult, nici mai puţin. Ba chiar postului i s-a reproşat că premierul român n-a apărut în cadrul emisiunii, deşi se realizase o înregistrare. Imaginaţi-vă acum că preşedintele Chirac l-ar sili pe ministrul său de Externe să adreseze TVR (1, 2, Cultural) o mustrare pentru că, în reportajul alegerilor prezidenţiale recente, a reprodus mai degrabă apatia străzii decît entuziasmul de la Elysées. Ca la noi, la nimenea.

Ministrul Apărării Naţionale şi-a dat în petec şi mai rău. După ce a cerut o lege a dreptului la replică, blocată în ultima clipă de intuiţia premierului, dar după ce o legiune de parlamentari de toate culorile a puricat-o, dl Paşcu a răspuns unor sugestii din presă şi mass-media cu privire la securiştii de sub pulpana d-sale (unii au zis, maliţios, de sub epoleţii d-sale, expresie pe care Telefil o condamnă cu hotărîre) printr-o scrisoare oficială de ameninţare. Dl Paşcu nu l-a citit, probabil, pe Miron Costin, şi nici Biblia, dar talentul polemic l-a condus exact spre una din formulările cele mai celebre referitoare la scurta viaţă a lumii. Le-a spus anume ziariştilor că viaţa, ca şi firul de aţă, se rupe repede. La atîta cultură involuntară, doar scuzele se mai puteau adăuga: dl ministru şi le-a cerut public spre a nu fi silit să demisioneze. Gafele se plătesc cu mai mare sau mică demnitate. Dl Paşcu a ales-o pe cea mică