Nu cu mult timp în urmă, consacram lui Şt. Aug. Doinaş editorialul României literare. Împlinea 80 de ani. Îl numeam Poetul. Nu bănuiam atunci că voi reveni şi, încă, în împrejurări foarte triste: Poetul a murit. Pe neaşteptate, după o operaţie grea, dar reuşită, a făcut un infarct miocardic şi totul s-a sfîrşit. A doua zi, Irinel Liciu, soţia Poetului, cea mai mare balerină română a tuturor timpurilor, s-a sinucis. Scriu aceste rînduri sub stare de şoc. Şi, ca să nu se vadă emoţia, mă refugiez în istorie literară.
Şt. Aug. Doinaş aparţine de mult istoriei literaturii române. De aici înainte, exclusiv. Poate fi, aşadar, privit prin această prismă, cu seninătate şi linişte. Moartea ne dă tuturor acest drept.
A debutat, ca poet, în anii războiului, dar nu şi-a putut vedea primele poezii strînse în volum. Intitulat splendid Alfabet poetic, volumul lui de debut a primit în 1947 premiul Cenaclului "E. Lovinescu", lăsat de marele critic, după moarte, în răspunderea lui Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi a Ioanei Postelnicu. A fost premiat, dar nu s-a tipărit. Editurile particulare au dispărut de pe o zi pe alta. Iar noua Editură de Stat pentru Literatură şi Artă nu l-a numărat pe Doinaş printre clienţii ei. Debutul real s-a produs în 1966 cu volumul Cartea mareelor. Soarta l-a asociat pe Doinaş generaţiei '60. Un deceniu şi jumătate poetul tăcuse. Revenea o dată cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi ceilalţi poeţi cu peste un deceniu mai tineri decît el. Şi era "descoperit" de criticii aceleiaşi generaţii. E ciudat, dar lucrurile aşa stau: am scris la debutul lui, îi scriu astăzi necrologul.
Poezia lui Doinaş a debutat sub semnul clasicismului. A devenit treptat din ce în ce mai pronunţat barocă. S-a încărcat de podoabe. Şi-a radicalizat morala. Evazionismului sau parabolei clasiciste i-a luat locul pamfletul liric. Dintr-un tînăr echilibrat,
