"Domnul meu, şi Dumnezeul meu..." Lacrimile Liggiei nu dau nici astăzi semn a se usca. Iar sufletul ei, nici el nu-şi află mângâiere, urmărind zi şi noapte cu sfială şi dor umbra perechii sale. Se eliberează sufletul ei din trup, puţin câte puţin, în direcţia aştrilor spre care iubitul, unicul Gellu porni astă toamnă. Abia trecu timp cât s-ar fi putut naşte aici un prunc, al poeziei, cine ştie, şi moartea luă de la noi la sine, iarăşi, în păstrare, în călătorire, alt mare poet. Nimeni nu li se poate împotrivi, nimeni nu le poate amâna nici cu o clipă, hotărârilor cele înalte. Aşa cum ne învaţă sfinţii părinţi, să ştim şi să credem cu folos, muritori şi ei, adormirile de-aici sunt, dincolo, preţioase naşteri în veşnicie. Slăvite acolo, sufletele, pe cât de pline de preţ şi blânde au fost acestea pe pământ, iar faptele lor bune, şi de mirare bune în context, în cazul poeţilor, opera lor - împodobită cu splendorile divine ale Cuvântului. Şi, poate, până la încheierea trecerii noastre de aici, şi poate şi dincolo, în alt fel, desigur, la aflarea veştilor triste, mâhnirea ne rămâne fierbinte şi albă ca sarea. Şi nu înţelegem dintr-o dată, şi nici uşor, ce s-a întâmplat, unde este şi ce putere asupra slăbiciunii noastre are cel plecat, cât îi jeleşte el cu milă pe cei rămaşi. Căci preţ de o secundă, două, trei, mintea ni se umple de un vid ciudat în care inima urcă speriată, şi copleşită bate nebuneşte ca să restabilească echilibrul, să ne mântuie de acel gol tiranic în care înmărmurim. Oricât de în vârstă ar fi cel luat de la noi, nouă tot prea devreme ni se pare că este. Dacă ar mai fi trăit, Opera ar fi fost în adaos, învăţătura şi înţelepciunea cu atât mai limpezi în forme iubitoare. Lucru cutremurător, fragilitatea Liei-Silvia, ea hotărând să-şi ia viaţa, simţindu-se neînstare să suporte singurătatea fără Ştefan-Augustin. E un mister ce se întâmplă cu unii oamen