Volumul de teatru publicat de Editura Aula se adaugă celorlalte trei apărute acum câţiva ani la Cartea Românească într-o adevărată "integrală teatrală" a celui mai cunoscut dramaturg de origine română - în Franţa - după Eugen Ionescu.
Cele 4 piese de teatru adunate în acest volum conturează şi mai clar noua direcţie pe care criticii au remarcat-o la Matei Vişniec o dată cu piesa Despre sexul femeii ca un câmp de luptă. Dramaturgul se detaşează astfel de prima perioadă a creaţiei puternic marcată de alegorii ale spaţiului şi politicii totalitare (primele piese ale lui Vişniec au circulat în ediţii samizdat) prin renunţarea la o anumită excentricitate a absurdului. Refuzul îndârjit de acceptare a realităţii şi de respingere a ei prin denunţarea crudă a absurdului existenţei prin parabole valabile oriunde şi oricând a lăsat locul unei identificări exacte a "spaţiului răului" printr-un act de responsabilitate politică sporită. Matei Vişniec scrie acum despre Bosnia, forţele NATO şi comunism, "alegoria" fiind localizată şi individualizată atent.
Postabsurdul se prelungeşte, însă, şi în aceste piese prin câteva din "ingredientele" clasice marca Vişniec: alegoria transpusă în mici parabole, "anecdote" pline de poezie şi istorii cu fond didactic, limbajul alienant ale cărui sensuri s-au diluat până la a nu mai spune decât extrem de puţin, denunţarea strădaniei utopiei şi a finalităţii ei în crimă, motivul uşii etc.
Dacă altădată Matei Vişniec miza foarte mult pe simbolistica decorului absurd, acum limbajul şi personajele sunt mult mai importante, iar moartea pare să-l preocupe pe autor mai mult decât frica. Moartea gâlgâie în toată dramaturgia lui Vişniec - nici cele patru piese de aici nu fac excepţie - mai mult, devine ea însăşi o formă de existenţă, nu doar terifiantă, dar şi plină de calm şi resemnare.
Dacă "morţii patriei" din Recviem t
