Adrian Popescu a fost poreclit de către amicii săi, care îl tachinau tandru pe marginea credinţei sale, Iezuitul, Părinţelul sau Monseniorul. Eu i-am spus, nu ştiu de ce, Hadrianus, dintr-un fel de latinism plăcut auditiv, căci Adrian nu era vizibil înrudit cu împăratul roman devenit celebru, în secolul XX, datorită Margueritei Yourcenar. Serafismul său şi pasiunea livresc-religioasă pentru Sfîntul Francisc din Assisi s-au îmbinat, uneori, cu o senzualitate păgînă ori cu o ironie detaşată, care i-au contrariat pe prietenii săi. Scrisul dezordonat al lui Hadrianus, molestator de cuvinte, scrijelitor de chirceli, dădea seama, şi el, despre o fire care se lupta să fie senină. Acest scris (caligrafic vorbind) este o pacoste pentru cei care ar dori să-i descifreze manuscrisele. Numai el şi le-ar putea înţelege. Mîncărurile sale preferate (salatele italieneşti şi franţuzeşti), udate cu un vin bun, şi, mai nou, ţigara ţinută copilăreşte între degete, indică şi ele că Hadrianus este un viveur şi un causeur, un candid la limită, care încearcă, însă, atît cît poate, să ucidă viciile.

Patru zone geografice se suprapun, palimpsestic, în creaţia lui Hadrianus: Italia, Clujul, Grecia şi o Europă spartă în oglindă, cu amintiri din fiecare ţară pe unde Hadrianus a călătorit. La nivel spiritual-religios, patronul tutelar - i-aş spune înger de pază, de nu ar fi o nepotrivire - este Francisc din Assisi. Figura lui Hristos şi a Madonnei plutesc, şi ele, într-un fundal aburit.

Plăcerea poeziei lui Hadrianus vine, cred, dintr-o voluptate a amintirii (deşi aceasta poate fi inventată, la urma urmei). Imagini păstoase şi, în acelaşi timp, filigranate, produc o reacţie afectivă de inefabilă destrămare, de sfîşiere senină, încă. Sfinţi şi sfinte apar şi ei, intrînd ori ieşind din poezia lui Hadrianus, ca nişte fluturi graţioşi. Istoria Europei, cu răscrucile ei, este puncti