Mircea Sandu, liderul Federaţiei Române de Fotbal, a emis o maximă plină de haz: "Mondialele vor fi triste fără România". E vorba de "mondialele" de fotbal, fireşte. N-am suficient umor să mă întreb cine va regreta absenţa românilor din Coreea - înafara românilor înşişi. Dar nu-mi pot reprima uimirea că dl. Sandu emite astfel de propoziţii de pe-o înaltă poziţie de neutralitate. Ca şi cum n-ar purta nici o vină pentru eşecul lametabil al "naţionalei" de fotbal, "Naşul" s-a transformat în analist al dezastrului la care a pus nu un umăr, ci întreg corpul.

Lacrimile d-lui Sandu sunt, în fond, sincere: cum să nu fie trist când a ratat o deplasare mănoasă în exotica ţară extrem-asiatică? Cine n-ar regreta pierderea unor diurne grase, plăcerea de-a hălădui pe coridoarele hotelurilor sofisticate, cum sunt cele din Orient, sau onoarea de-a fi conducătorul unei delegaţii oficiale? De altfel, tehnica lăcrimării la comandă a devenit o specialitate naţională de maxim succes. în diverse forme, în România lăcrimează toată lumea. Las deoparte plânsetele gen "Surprize, surprize" ori "Din dragoste", unde absenţa salbelor de bocete ar însemna dezastrul financiar al posturilor de televiziune. Vorbesc de lacrimile de crocodil ale personajelor care ştiu că dacă stârneşti mila omului de pe stradă ai câştigat partida. (Nae Caranfil a făcut un film plin de farmec pe această temă!)

Oricum, în România se plânge abundent, se plânge şiroaie. La Cluj, Funar lăcrimează tricolor, de s-au colorat, mai nou, în roş-galben-albastru până şi recipientele pentru gunoiul stradal (dacă nici asta nu constituie o insultă adusă însemnelor oficiale, înseamnă că nu mai înţeleg nimic din subtilităţile Codului penal românesc). în Parlament, plângăcioşii din oficiu, gen Vadim sau Păunescu, nu se pot opri din căinarea bietului popor împilat de bestiala străinătate. în pieţe, votanţii actualilor g