Interpretează Mircea Rusu
Cu o înverşunare demnă de ridicarea unei catedrale, curios, viclean, dedat la descompus eternitatea, bruftuluiam, dezmembram, aneantizam orice orologiu. Ajuns la un monumental aparat cu pendulă (deja săltasem în copilărie), suit pe un taburet vopsit lilial în alb, înălţîndu-mă în vîrful picioarelor pirpirii, am spart mai întîi sticla groasă, şlefuită-n faţete creatoare de curcubeie neaşteptate... mda... am mîngîiat ţăndările albăstrii cu buzele, le-am supt pînă ce mi-am simţit gustul sîngelui pueril, neviciat de dorinţi, am lins acadelele produse ad-hoc, am jubilat... Apoi s-a declanşat lupta. Tija puternică, talgerul final, blăngănitor în dreapta şi în stînga, mă agasa la maximum. Am cuprins-o într-o îmbrăţişare răzbunător-pătimaşă şi m-am trezit ridicat, balansat dulce, legănat ca de-adormirea agresivităţii mele, ca de alintare în aerul îmbălsămat de lemnul de trandafir al miniaturalului coşciug, ca de un îndemn de la a abdica, a mă potoli în subtila, tacticoasa traiectorie dus-întors, veşnică, aromitoare... Despăgubiri, despăgubiri nevolnice! Ci mai încăpăţînat, reuşii să mă proptesc, desfăcîndu-mi membrele inferioare şi înţepenindu-mă împreună cu stîlpul mincinos, strîns lucid la piept, să mă potrivesc exact sub cifra 6 a cerului zmălţuit iscusit de meşteri din alte ţări. Şi m-am agăţat cu o mînă (cealaltă continuînd să imobilizeze bara plimbăreaţă) de secundar. Era tăios ca un brici. Mi-a intrat în carne pînă la os. Ţipai şi, riscînd să-mi pierd degetele, izbii cu fruntea-n locul îndesit de semne şi numere. Învinsesem! O linişte de început de lume plutea-n sufrageria mobilată cu paturi şi dulapuri medievale. Conchistador fatal, îmi regăsii trupul pe preşul grav, niţel ciopîrţit, niţel aiurit, surîzător totuşi... Pe urmă...
(va urma?)
Interpretează Mircea Rusu
@N
