În aceste scrisori, "Portugalia" devine tot mai mult "Europa", cu tot ceea ce lărgirea implică: îl privesc astăzi pe Gelu Ionescu dintr-o Europă aflată pretutindeni.

Colegul meu de facultate a reprezentat pentru mine o surpriză continuă de-a lungul a patruzeci de ani. Student, purta o aură stranie, compusă din două calităţi la care niciodată n-am avut acces: aceea de a fi făcut trei ani de Politehnică, înainte de a renunţa la inginerie pentru Litere; şi aceea de a fi cîntăreţ-actor pe scena Teatrului de Operetă. A explica invidia pe care ambele trăsături mi-o stîrneau ar fi inutil. Se vede că fiinţele alese poartă încă de la început semn distinctiv!

Profesori, amîndoi, la Facultatea de Litere, unde satisfacţiile ideniabile specifice meseriei se profilau pe fondul atmosferei politice tot mai irespirabile, l-am admirat şi pentru o altă trăsătură neaşteptată: pentru recunoştinţa pe care i-a arătat-o maestrului său, Tudor Vianu. Ştim că recunoştinţa rămîne sentimentul cel mai antipatic (pentru cel care e dator să-l poarte) şi cel mai uşor de uitat; neuitînd însă că Profesorul îl remarcase în timpul studenţiei, deschizîndu-i porţile carierei universitare, Gelu Ionescu şi-a dedicat mulţi ani din viaţă cultului său pentru Tudor Vianu, transformîndu-se în editor al operei acestuia (sarcină dificilă şi ingrată, pe care doar un alt editor o poate înţelege).

Asistent el însuşi la Catedra de literatură universală, avea să mă mire din nou, stîrnindu-mi iar invidia: el acceptă public plăcerea pe care noi o savuram în secret şi are curajul de a se transforma în cronicar cinematografic, intrînd într-o lume ce rămîne oricum fascinantă. Şi-a îndeplinit conştiincios sarcina auto-asumată, a publicat articole penetrante despre filme bune şi articole fără concesii despre filme proaste. A scrie despre calamitarele filme româneşti din perioada comunistă însemna ce