Cititorul de ziare
Deşi accept foarte greu şi rar să nu conduc eu maşina, descopăr cu voluptate cîte minunăţii poţi vedea de pe locul "mortului", cum se spune. O lume întreagă, cinematografică, fragmentară se lasă privită şi furată. Repede, în goana maşinii, înregistrezi case, ferestre, flori, copii aproape goi şi murdari, beţivi, fîntîni, culori, voci, cai, căpiţe de fîn, multă linişte pe uliţe la ceas de duminică, fete frumoase, deal, vale, deal, vale, blîndeţea verde-galbenă a păşunilor, cîrciumi kitchoase la margine de şosea, curiozităţi, prejudecăţi, singurătăţi. La fel de repede te zăresc şi toate acestea pe tine. Ce rămîne dincolo de grăbitele ocheade? Nimic. Duminica la prînz, după ce ai traversat zeci de sate pustii parcă, deodată apar oamenii. Mulţi. Ieşind de la biserică. Eleganţi, atît cît cred ei. Merg în grupuri mai mari sau soţ-soţie, de braţ, agale, către case. Cîţi cred cu adevărat în Dumnezeu, cîţi au acces (sau se străduiesc să-l aibă) la Divinitate? Despre ce s-o fi vorbit la predică? Încerc să aflu din gesturile lor, din felul în care merg, copleşiţi de fiecare pas pe care îl fac.
Am ajuns în Turda. Ne apropiem de un semafor. Căldură, zăpuşeală, praf mult. Mă pregătesc de asediul nesmintit al băieţilor ce vînd ziare, aşa cum se întîmplă şi în Bucureşti şi în oraşele prin care am trecut în drum spre Cluj. În sate, nu. Stăm la stop. În jur, nimeni. Mă uit pe geam. Pe trotuar, sprijinit de balustrada unui pod mic, stă un personaj ciudat. Nu l-aş fi observat dacă am fi avut verde la semafor. Are o cămaşă albă, cu mînecile suflecate, nişte pantaloni negri, prăfuiţi şi peticiţi, lăsaţi bine pe nişte pantofi scîlciaţi. Imaginea personajului pare coborîtă dintr-un tablou gotic. Pe cap ţine, într-un echilibru perfect, un teanc masiv de ziare, învelite în folie de plastic (să nu le plouă, la o adică), de care nu se sinchiseşte cîtuşi de
