Sărbătorirea recentă a lui Doinaş de la sfârşitul lui aprilie ce abia trecu când împlinise cei optzeci de ani ai săi glorioşi, părea să deschidă poarta unui nou deceniu de viaţă... Şi chiar trăgeam nădejde, omagiindu-l, veacul să-i numere atent laurii şi darnic să-i aşeze la timp pe fruntea sa de ardelean greu de la Gurahonţ. Un mare scriitor bucurându-se de o densitate a spiritului şi de o putere a talentului cum anevoie se întâlnesc... Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns cât efort a cheltuit el în poezia şi în cultura română încă din adolescenţa lui incandescentă prin verbul, prin ideile şi imaginile sale, în ultimile săptămâni de viaţă Doinaş s-a zbătut, tinereşte, scriind articole, luând parte activ la atâtea întâlniri, ca şi cum acel 80 ar fi pocnit în sinea lui asemeni unui Bici magic, dându-i atâta energie. Nu s-a cruţat nici o clipă... Iată ce scriam când asupra mea căzu trăznetul...

hiar în acea clipă, telefonul a sunat şi o redactoare de la ziarul Adevărul, crezând că aflasem vestea cealaltă, uluitoare, dubla tragedie, incredibilă, m-a întrebat dacă aş putea să-i spun cum s-au cunoscut Irinel Liciu cu Ştefan Augustin Doinaş... Dar cum să te fi gândit la altceva! Nici nu mi-aş fi putut închipui alt rost al întrebării decât răspunsul pe care i-l şi dădusem numaidecât ziaristei - cum se întâlniseră ei, într-adevăr, prima dată şi cum cel mai mare poet al ţării nu putea s-o aleagă decât pe Irinel Liciu, prima balerină a Operei Române, alcătuind o pereche desăvârşită. Am fost martorul iubirii lor. Rămas încă în viaţă, cunosc Lucrul acela dumnezeesc cel mai bine. Şi poate că, într-o zi, voi depune mărturie...

Primul meu gând, aflând de dispariţia lui Doinaş, fusese ce se va face acum Irinel, ştiind cât se iubeau, legaţi pe veci unul de altul. Tristan, eternul Tristan şi Isolda, eterna lui Isoldă...

Nu pot să mai spun, în acest moment, să ma