Acum cîteva zile, stînd la o terasă bucureşteană, de masă s-a apropiat un tînăr mărunţel, îngrijit îmbrăcat, care arunca priviri încolţite în dreapta şi-n stînga. S-a prezentat ca şi cum ar fi fost un nou-venit într-un grup de terapie psihică de tipul "alcoolicii anonimi": "Sînt Andrei şi sînt stresat. Pot să stau cu voi la masă?". Dacă aş fi văzut într-un film un personaj care să fie introdus în acest mod, aş fi spus că e "o făcătură". Totuşi, acel Andrei era cît se poate de real şi s-a aşezat cu noi la masă. "Iubesc oamenii, dar mi-e frică de ei", a fost a doua sa replică. I-am cerut mai multe explicaţii. "Mi-e frică pentru că vor să-mi facă rău. Mă simt de parcă aş fi tot timpul fugărit!". Andrei a rămas cu noi cam jumătate de oră, timp în care n-a vorbit prea mult, cerîndu-şi la răstimpuri scuze pentru faptul că e stresat. Ne-a spus că nu fumează şi că nu bea decît cola, nici măcar apă, numai cola (interesantă afinitate a românului stresat pentru băutura naţională a ţării cu cele mai cumplite atentate! Să fie doar o coicidenţă?). Apoi, la fel de brusc precum venise, s-a ridicat şi şi-a continuat cursa contracronometru, slalomul printre fanioanele numite oameni, de cîteva dintre ele tocmai izbindu-se întîmplător. Andrei poate fi considerat un caz izolat: personalitate imatură în curs de structurare cu accente schizoide (diagnostic oficial), dar... cu puţin timp în urmă un amic îmi mărturisea: "Mi-e groază să ies din casă. Cîteodată nu ies cîteva zile în şir, iar cînd sînt nevoit să ies am o senzaţie de teamă amestecată cu dezgust". De multe ori, dimineaţa mă trezesc bine dispusă, merg să fac mici cumpărături şi nu ştiu cum se întîmplă, dar pînă la colţul străzii reuşesc să mă simt ameninţată sau, pur şi simplu, mă enervez. Este suficient un incident minor cum ar fi faptul că iar mă mîrîie, arătîndu-şi agresiv colţii, cîinele femeii de serviciu, şi doar i-am