De la nevenirea americanilor (dar cu siguranţă că istoria acestui sentiment este mult mai veche), Occidentul pare românilor un veşnic El Dorado, un fel de regat al Ierusalimului ceresc localizat încă în Europa, o regiune perfectă cu o societate perfectă, în care trăieşte o populaţie perfectă (muncitoare, civilizată, cu catedrale, cinci-şase cărţi de credit). Iluziile şi imaginile românilor au fost alimentate de o mulţime de elemente şi în primul rînd cele de origine economică şi politică. Izolarea şi prostia comunistă au accentuat sentimentele de inferioritate ale românilor faţă de Occident. Însă nici Occidentul nu este perfect şi nu va fi vreodată, după cum nu va exista niciodată vreo astfel de societate. În primul rînd, Occidentul este ipocrit. Dacă România se caracterizează printr-o brutalitate bădărană a moravurilor şi raporturilor inter-umane, Occidentul şi cei care îl locuiesc sînt de o ipocrizie greu de imaginat celor care au avut şansa sau neşansa de a trăi în Vest. Ipocrizia occidentală este generată de extrem de buna lor creştere, de abundenţa materială copleşitoare, de societatea care încearcă să propage tot timpul bunătatea prin toate mijloacele, astfel încît se ajunge la un fel de bunătate obligatorie. Din aceste cauze (sînt sigur că mai sînt şi altele), sinceritatea tinde să dispară treptat fiind înlocuită de bunăvoinţa aparent totală, care, evident, este simulată de cele mai multe ori. Oamenii sînt ipocriţi pentru că nu mai au curajul să spună adevărul negativ în faţa celorlalţi, preferînd "să o cotească", pentru a da bine şi pentru a-şi păstra impresia bună pe care o au despre ei înşişi, occidentalii nefiind deloc nişte inşi brutali din punct de vedere verbal sau fizic (doar sînt civilizaţi). Fiind ipocriţi, sînt foarte nesiguri, nu în sensul că nu te poţi baza pe ei, căci dacă au spus ceva sînt extrem de parolişti. Dar nu prea poţi să îţi dai