Negociator redutabil în afara hotarelor, socialismul multilateral excludea orice negociere înăuntrul lor. Risipa de timp în tîrguieli deşarte era evitată graţie acelui mecanism care dădea soluţii ideale tuturor problemelor, numit de vorbirea omologată "rolul conducător" şi în limbajul detractorilor "economie de comandă" (deşi comanda nu neglija nici un domeniu, de la cibernetică pînă la poezie). Anihilînd prolificul mecanism, tranziţia a revărsat asupra societăţii un necontenit şuvoi de negocieri. Pe o arie procedurală care se întinde de la tocmeală pînă la păruială toată lumea negociază cu toată lumea, dar negociatorul cel mai asiduu rămîne statul, întruchipat de Guvern. Schimbarea formaţiunilor care îl controlează nu schimbă şi ambiguitatea cu care el îşi îndeplineşte acest rol. Ca regulă, disponibilitatea guvernului de a negocia se însoţeşte cu indisponibilitatea lui de a-şi îndeplini obligaţiile luate prin negocierile pe care le-a încheiat. Credibilitatea statului în ipostază de negociator a fost pusă la grea încercare de peripeţiile unuia dintre cele mai mari scandaluri financiare ale tranziţiei. Lansînd un program de investiţii cetăţeneşti şi oferind celor interesaţi cîştiguri fabuloase, o organizaţie privată a izbutit în scurtă vreme să atragă circa 300.000 de depunători de la care a colectat frumişica sumă de trei sute milioane de dolari USA. Aşa cum s-a întîmplat şi cu alte miracole comparabile, căruţa s-a poticnit

în plin avînt. Lăsaţi cu buzele umflate, chivernisiţii perioadei de glorie s-au transfigurat în cea mai agresivă grupare de protestatari. Furia lor se îndreaptă împotriva guvernului pe care îl somează să-i despăgubească de la buget, adică din buzunarul cu desăvîrşire vlăguit al tuturor contribuabililor. Scandalul financiar s-a convertit într-un enorm scandal mediatic pe care guvernul, dînd din colţ în colţ, l-a alimentat cu cel mai co