* Moartea procurorului Panait, despre care nu deţin alte date decît cele publicate în presă, mi se pare a fi un eveniment tratat într-o cheie superficială, departe de semnificaţiile profunde pe care le are. Pe ici-pe colo se scrie despre sinuciderea tînărului procuror ca despre o dramoletă, iar de cele mai multe ori se scrie ca despre un episod politic. Fireşte, ştiu bine, în România orice are încărcătură politică. Dar felul în care a murit procurorul Panait mărturiseşte o problemă mult mai gravă decît că cineva, după toate probabilităţile un contrabandist, are sau a avut înalte protecţii. Cred că marea problemă asupra căreia ar trebui să ne concentrăm este tipul de relaţii profesionale care există în interiorul Parchetului nostru. Este posibil ca ceea ce l-a aruncat în disperare pe procurorul Panait să fi fost presiunea extraordinară pusă asupra sa nu de un caz complicat, asupra căruia, din cîte se pare, tînărul magistrat se lămurise, ci de un grup de oameni care, probabil, erau chiar superiorii săi. În acest sens, cred că ar trebui revizuit foarte serios mecanismul de control pe care superiorii îl au asupra lucrărilor inferiorilor în cadrul Parchetului, şi aici vorbesc despre proceduri pur şi simplu. În fond, în sistemul parchetelor noastre, şi superiorii şi inferiorii sînt magistraţi. O mai mare autonomie de decizie în privinţa actelor de urmărire penală pentru procurorul care se ocupă de un dosar, o oarecare îngreunare a posibilităţii superiorului de a infirma soluţiile inferiorului şi, poate, o revizitare a întregii proceduri prin care un procuror poate fi anchetat de un alt procuror, ar fi de dorit. Inamovibilitatea unui magistrat înseamnă mai mult decît stabilitatea în funcţie a unui funcţionar public. Inamovibilitatea unui magistrat trebuie să fie, în primul rînd, deplina sa suveranitate în dosarul pe care îl lucrează. Dacă după tragedia procurorului P