România de azi se zbate, nu mai e o taină, cred, pentru nimeni, într-o ambiguitate care scapă oricărei încercări de luminare. Nici o cercetare psiho-socială sistematică nu cred că ar putea da astăzi seama de resursele, de energia şi, mai ales, de direcţia pe care o apucă acest popor. Această frustrare, tocmai, va fi motorul consideraţiilor care urmează, şi care se vor o scrutare simplă, directă asupra sufletului românesc privit ca apariţie. Nu vreau să sugerez că ne lipsesc mijloacele de investigare sistematică a poporului român; dimpotrivă, mi se pare semnificativ faptul că neamul ăsta se sustrage de la acest tip de cercetare. De aici porneşte cercetarea mea: de la faptul că nu ştim ce reprezintă poporul acesta, şi că direcţia lui de evoluţie este încă un mister pentru noi, fapt cu atît mai condamnabil cu cît viitorul acestei ţări ar trebui să ne fie cea mai statornică nelinişte. Nu am dreptul să rămîn în beznă şi nehotărîre; strategia mea va fi să privesc acest popor cît mai simplu cu putinţă, să-l supun unei fenomenologii cît mai plane, mai directe; va fi, cred, unicul mod de a obţine rezultate cît de cît concrete. Multă lume va fi probabil scandalizată de ideea unei fenomenologii a vieţii politice a unui neam; sper ca cercetarea mea să le îndepărteze temerile celor care o cred pretenţioasă. Scrutarea mea va porni dintr-o uriaşă retragere şi o uriaşă linişte: o uriaşă retragere din sterila frustrare de zi cu zi a condiţiei de român şi uriaşa linişte care o urmează. Această privire va putea să înceapă să privească abia după ce a renunţat cu totul la patetismul trăirii nemijlocite ca român; ea poate să vadă abia după ce am explodat din pasivitatea cotidianităţii mele de actor social cu hotărîrea de a rescrie coordonatele vieţii mele sociale la modul autentic. Iar aceasta nu implică atît decizia de a mă implica activ, politic sau social, în viaţa cetăţii, cît,