Crescut de bunici undeva lîngă Horezu - Vîlcea, noţiunea de străin era destul de vagă pentru mine, dacă nu chiar "străină", în copilărie. Înconjurat numai de olteni neaoşi - pînă tîrziu cînd am plecat la facultate în Bucureşti - auzisem de cîteva ori, şi nu în familie, vorbindu-se despre nişte unguri care ar vrea să ne ia Ardealul, citisem o grămadă de poveşti cu chinezi în Poveşti nemuritoare vol. 7, iar despre ceilalţi străini din... străinătate ştiam că există de la telejurnal unde îi vedeam cel mai adesea pe străzi în cutii de cartoane pe care scria enigmaticul homeless. Aveam în jur de 10 ani cînd tatăl meu a plecat să muncească la un combinat din Basrah - Irak şi mă mîndream cît de des puteam şi în faţa oricui că "tata e-n străinătate". Îmi amintesc că în dimineaţa cînd s-a întors acasă, dincolo de dorul pe care încercam să-l exprim strîngîndu-l cît puteam cu braţele încolăcite după gît, mi se părea că e mai "mişto" decît mi-l închipuisem eu în anul cît a fost plecat. Era îmbrăcat în blugi Beegy-Wash (n-am uitat niciodată eticheta mare triunghiulară cauciucată) pantaloni şi geacă, un tricou maroniu fin de mătase pe care sta scris the best şi mirosea ameţitor a parfum. În spatele lui, aşa cum o vedeam din îmbrăţişarea cu tata, mama strălucea cu cerceii, lănţicul cu medalion şi crucifix, brăţara şi cele cîteva inele de aur de pe degete în soarele verii. Străinătatea devenise dintr-o dată nu doar deşertul cu turmele de cîini lăţoşi care se scăldau la 50º C în Eufrat, Babylonul cu mărul lui Adam conservat şi fără coajă sau copiii de 7-8 ani care munceau să-şi întreţină familia fără tatăl dispărut în războiul cu Iran şi alte lucruri "exotice" despre care îmi vorbea tata în scrisori, dar şi un loc de unde oamenii se pot întoarce bogaţi. Asta şi pentru că atunci mîncam ciocolată la borcan care se întindea pe pîine, bomboane în ciocolată, alune în ciocolată şi t